Îndrăznesc să-i contrazic pe cei care cred că tristeţea e la modă! Poate doar moartea să se mai poarte, din toate sentimentele de disperare pe care le gustă omul, de-a lungul vieţii. Tristeţea, nu! E deja un clişeu, e periculos să te declari trist, îţi trebuie curaj să-ţi asumi acest loc comun, să-ţi recunoşti slăbiciunea de a nu putea face faţă cu zâmbetul pe buze lumii şi evenimentelor din jur.
Ce e la modă, în zilele noastre? În afară de maşini puternice şi călătorii exotice, în afară de imagini cât mai decoltate şi de fraze cu cât mai multe virgule între subiect şi predicat? Greu de ales! Nici iubirea nu mai prezintă interes. E demodată, da, e depăşită. Ce s-ar mai putea descoperi nou, în această arie, ca să atragă iarăşi atenţia? Nimic, e clar, iubirea asta, pe care o hulim şi o strângem în braţe în fiecare dimineaţă, e un fel de generaţie expirată, e un obicei pe care l-am învăţat pe dinafară aşa cum ni s-a prezentat, aşa cum ni l-au lăsat bătrânii, cu bune şi cu rele, cu patetism şi cu superficialitate, cu jurăminte pentru întreaga viaţă şi cu lacrimi valabile cinci minute.
Despărţirile? Nici astea nu mai au haz. Ştie toată lumea scenariul: el vine, ea pleacă sau ea vine, el pleacă, niciodată nu iau acelaşi lift, ca să lămurească neînţelegerile, niciodată nu se întâlnesc la uşa clădirii, niciodată nu prind acelaşi semafor roşu. Şi se despart, deşi fericirea le era atât de la îndemână! Ea suspină, el analizează problema puţin mai detaşat, îşi revin amândoi sau nu-şi revin, oricum toate gesturile sunt uşor de anticipat, de schiţat în detaliu, chiar şi de pe marginea scenei pe care se desfăşoară spectacolul.
Fericirea? Se spune că nici nu există! Cum să fie la modă? E chiar condamnabilă, nu e moral să râdem, când altora nu le e bine, sigur e ceva în neregulă cu noi dacă suntem prea veseli în zi de sărbătoare, ori ne prefacem, ori