Când perspectiva realizării acestui interviu (ce urma să se desfăşoare printr-un schimb de e-mailuri) devenise o certitudine, nu aveam nicio amintire cu Augustin Buzura.
Îmi doream să umplu acest gol al memoriei mele afective, de aceea, ştiind că Augustin Buzura va veni la Cluj, în octombrie, ,,pentru nişte nesuferite controale medicale", am decis să fug din Oradea în oraşul amintit, ca să îl întâlnesc.
M-a întâmpinat cu un aer ceremonios, îmbrăcat într-un elegant costum albastru-închis, la care asortase o cămaşă bleu şi una din cele peste o sută de cravate pe care le colecţionează. (Am aflat mai târziu că, în aceeaşi zi, trebuia să participe, ca invitat, la o conferinţă, fapt ce mi-a spulberat iluzia că acest gest de cochetărie vestimentară s-ar fi datorat exclusiv vizitei mele.)
Am stat de vorbă doar două ore - timp în care eu am fost cea guralivă - , într-o zi de miercuri, după-amiaza.
Când l-am lăsat să spună câte ceva, mi-a pomenit de munca la ultimul roman (Raport asupra singurătăţii), destăinuindu-mi că asupra unor pagini a revenit chiar şi de douăzeci de ori. Mi-a mai mărturisit că n-ar fi trebuit să-şi neglijeze cărţile, ocupându-se - prea mult - de găzetărie. Altor dezvăluiri (complete!) nu le-a venit rândul - atunci. Ele au fost păstrate pentru altcândva. Le-am căpătat după vreo trei săptămâni de la întâlnirea noastră, sub forma răspunsurilor la întrebările din interviu.
Mi-a plăcut la Augustin Buzura seninătatea candidă, îndărătul căreia am reuşit să ghicesc un amestec cuceritor de discreţie şi nonconformism, de sensibilitate şi forţă.
(I. R.)
- Când tatăl meu a aflat că urmează să îmi acordaţi un interviu, a reacţionat foarte spontan, rostind cu un soi de egoism inocent (şi cu o mândrie nedisimulată) următoarea propoziţie: ,,Augustin Buzura este ardelean de-al nostru!" Mulţi dintre apropiaţii
