Să fie oare Ion Creangă un autor „epuizat”, despre care „totul s-a spus”, lucruri „absolut noi” nemaifiind posibile (e părerea lui G. Călinescu dar şi a lui N. Manolescu)?

Aparent da, însă în fapt un asemenea simţămînt e ca un soi de fata morgana. Mucalitul scriitor pare a rîde subţire în transcendenţă de prezumţia unui final al exegezelor ce i se acordă, incitate parcă tocmai de dificultatea unei evoluţii care totuşi se dovedeşte cu putinţă. Iluzoria „simplitate” a autorului Amintirilor din copilărie e mult provocatoare. Diferit de Caragiale în destule privinţe, neavînd cu teatrul nici o legătură scriptică decît un proiect neîmplinit, Creangă posedă, inclusiv în postumitate, o fibră actoricească. Cu o justă intuiţie, Adrian Dinu Rachieru îşi propune a desluşi în fenomenul Creangă cu precădere „spectacolul disimulării”: „Creangă devine un spectacol: intră în rol, se prosteşte, se plînge că ar fi «greu de cap», îşi exhibă ţărănia (deşi, sesizase Călinescu, Creangă era ţăran «doar la fire»)”. „Măscăricios”, „coţcar”, „popă tuns”, supralicitîndu-ş i ţărănia pentru amuzamentul intelectualilor subţiri de la Junimea, „povestaşul” care introducea frecvent în meniul reuniunilor acesteia gluma groasă, făcea pe bufonul, tot aşa cum autorul Scrisorii pierdute intra în pielea cîte unuia din personajele sale, în localuri sau la tîrg. Sub aspectul unei deriziuni de sine se petrecea un joc cu lumea. Simulînd a fi un modest povestitor, un „scriitor poporan”, de nu pur şi simplu un snovar, Creangă lua peste picior în sinea sa simandicoasa ambianţă ce-l trata cu o binevoitoare condescendenţă. Aceeaşi dualitate apare şi în opera humuleşteanului. Socotit de unii un „talent primitiv şi necioplit” (Iacob Negruzzi), ajunge să nutrească comentarii subtile care încearcă a-i scoate în relief rafinamentul, complexităţile cu bătaie livrescă, mai nou „dedesubturile” abisale. G. Căline