Ce se întîmplă după ce euforia revoluţiei se stinge? Astăzi, Europa de Est, la două decade după revoluţiile din 1989, poate să ofere un avertisment salutar tinerilor arabi, sfidători şi triumfători, că trebuie să fie în continuare vigilenţi. De cînd am părăsit România şi am ales calea exilului, în 1986, vizitele mele în ţară au fost rare şi tensionate. Deşi programul ultimei mele călătorii a fost copleşitor şi mi-a oferit cu greu un contact real cu oamenii obişnuiţi, tot am reuşit să îmi dau seama – din cotidiene, programe TV şi conversaţii cu prietenii – de profunda criză economică, politică şi morală ce a cuprins întreaga ţară. Neîncrederea şi supărarea faţă de o clasă politică coruptă şi ineficientă, însoţite de scepticismul faţă de democraţie – chiar şi de nostalgia pentru comunism –, se regăsesc astăzi nu numai în România, dar şi în alte părţi ale Europei de Est. Se pare că aproximativ 70% dintre români pretind acum că regretă moartea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a cărui rapidă execuţie, în 1989, a stîrnit un entuziasm general. Bineînţeles, sursa unei astfel de constatări uluitoare e greu de crezut, ca orice altceva ce ţine de lumea politică românească, dar înăsprirea vulgară şi radicală a discursului public – acum presărat cu elemente de xenofobie mai noi şi mai vechi – este suficient de clară. Mi s-a oferit o porţie din aceasta cînd am fost invitat la o emisiune TV culturală foarte respectată. M-a surprins faptul că dezbaterea a fost centrată nu pe cărţile mele, ci pe probleme precum „mafia culturală evreiască“ şi „exagerarea“ antisemitismului din trecutul şi prezentul României. Intervievatorul meu era agresiv, dominînd dialogul cu insinuări şi intervenţii personale. Am bănuit că se voia să fiu luat prin surprindere, o strategie adoptată de jurnaliştii TV moderni de pretutindeni. Dar am avut parte de o nouă surpriză săptămîna următoare, cînd, la aceeaş