Cred din ce în ce mai mult că devine relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, susţinea repetat Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziţie întreagă poate proveni de la o jumătate de om.

În această ipostază, de jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-guvern-şchiop, Traian Băsescu este Sfinxul care trebuie să plece. Neavând curajul de a ieşi, fizic, în faţa oamenilor care-l contestă din Valea-Plângerii-România-2012, omul care se întoarce la popor doar la televizor îşi merită uitarea. Nu, Traian Băsescu nu este Nicolae Ceauşescu, aşa cum vor unii să acrediteze, subtil, inepţia. Nu are nevoie de elicopter să plece. Însă nici „poporul acesta tembel” (un vers al lui Şt. Aug. Doinaş, ce credeaţi?) al anului doisprezece nu este turma lui N.C.

Când am scris acum şapte ani Grea epocă Băsescu încă nu intuiam totul. Oricum, ca unul care l-a votat, am sperat ceva de la el. Nu bănuiam însă moartea civilă care se va abate asupra intelighenţiei româneşti dispusă activ la compromis şi tranzacţionism viguros. Cei care l-au susţinut public au vrut să şteargă pe jos cu intelectualii lui Iliescu şi au devenit, pe nesimţite, aidoma adversarilor: ideologii unui regim personal. Piloţii săi orbi, cu formula lui Eliade. Lupta dâmboviţeană pentru putere simbolică şi intelectuală, pentru onoruri şi faimă într-o ţară abia ieşită din cultul personalităţii, a fost abil speculată de puterea încarnată de Ion Iliescu şi Traian Băsescu, doi rechini care adoră caviar intelectual la micul dejun. Ţara e slabă fiindcă «mintea» ei a fost, în mod premeditat, slăbită.

Exemple ca T.R. Ungureanu, ţuţărul de serviciu al unui regim ce-şi atârnă intelectualii ca medalii pe turul nădragilor, credeam cândva că sunt rarisime. În fond, T.R.U. e un gazetar, acolo, nici măcar scriitor. Însă nici Horia Roman-Patapievic