Puterea corupe, puterea prosteşte, iar pentru cei mai mulţi dintre politicieni puterea le anihilează orice urmă de bun simţ, decenţă, avut vreodată, perverteşte caractere aruncându-le în ridicol, în penibilul acţiunilor şi al declaraţiilor care devin simptom al unei patologii mai degrabă decât a unui comportament politic responsabil, chiar şi excentric, în spaţiul public.

Dacă politicianul ”pe persoană fizică” mai are şi o structură de tip narcisic, atunci orice întâmplări politice ale vieţii sale vor fi trecute prin filtrul ”clinic” şi, voila, vom fi spectatori ai filmului în care domnia sa, politicianul, este ţinta unei conspiraţii menite să îi frângă lui aripile.

Năstase se încadrează perfect în acest tablou de tip narcisic. Pedanteria sa politic- comportamentală s-a devoalat până şi în chestiunea tentativei de sinucidere, devenită şi ea o problemă de stil. Şi în acest punct simţi o nevoie irepresibilă de a puncta cu un citat chic din Coco Chanel: ”Nu ieşi niciodată din casă, chiar şi pentru cinci minute, fără ca ţinuta ta să nu fie perfectă în totalitate.

Aceasta ar putea fi ziua în care îl vei întâlni bărbatul vieţii tale”. Năstase nu l-a întâlnit pe bărbatul vieţii, însă experienţa penitenciară l-a făcut pe acesta să piardă simţul măsurii şi, într-un avânt narcisic de tip experienţă la limită, s-a aruncat pe tărâmul reflecţiei religios- meditative, fluturând excentric iluminarea sa religioasă ca o încununare a suferinţei din timpul sejurului la Jilava, el cel venind dinspre experienţa ”roşie” în care suprema valoare este omul, iar Dumnezeu este exclus.

Postările sale pe blog din timpul sărbătorilor pascale sunt, din perspectiva modestiei, a intimităţii acolo unde se petrec iluminarea, (re)găsirea credinţei, revelaţiile creştine - o dovadă de netăgăduit că narcisicul Năstase nu şi-a putut refuza această ocazie de expunere publi