Gabriela ADAMESTEANU
Drumul egal al fiecarei zile
Editia a IV-a revazuta, Cronologie si postfata de Sanda Cordos
Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2005, 264 p.
Ceea ce nu are o istorie, adica nu „beneficiaza“ de intensitatile evenimentelor, poate fi povestit? Nu in afara literaturii. Textul literar, in special cel catalogat ca fiind „de analiza“, are capacitatea de a prelua aceasta neputinta/lipsa a istoriei, prefacind-o in sursa a afectarii. Romanul Gabrielei Adamesteanu prinde contur intelegindu-l ca incercare de a scoate din subliminal o viata ce risca sa se identifice cu acel „aproape nimic“ constant al orasului de provincie sau al caminului studentesc. Framintarile adolescentei din Drumul egal al fiecarei zile exprima chinul cuiva avid de cunoastere, dar lipsindu-i ceva-ul de cunoscut. La fel ca in Greata lui Sartre, totul e impregnat de o familiaritate insuportabila. Ceea ce Gabriela Adamesteanu prezinta se afla la antipodul lumilor posibile sau al celor negate cu atit de multa energie: e lumea imposibila de aici, traita cu constiinta miilor de mici roluri pe care le jucam anulindu-ne destinul.
Personajul Letitiei Branea e construit ca antipod al tipului bovaric: ii este interzisa cu desavirsire imaginatia, subzistind aproape „anaerob“ prin stepa luciditatii. Dar ce vizeaza aceasta luciditate? Cu ce lupta ea? in primul rind, cu insuportabilul unor transformari previzibile („Nu vreau sa ma fac femeie ca voi!“), cu imposibilitatea de a accepta bucata de realitate pe care lumea (familia, profesorii, prietenele, iubitii) i-o rezerva. Letitia Branea nu vrea aceasta parte care ii revine („Nu ma recunosteam in numele cu care ma strigau, asa cum nu ma recunosteam in corpul meu“), ci una in care i se pare extrem de dificil de intrat, una care poate i s-ar fi cuvenit resemnatului unchi Ion, cel care-si traia zile
