Péter Esterházy seamănă cu propriile cărţi – are simţul umorului şi al deriziunii, al jocurilor de cuvinte şi al ambiguităţii. Ne-am întîlnit, prima dată, datorită traducătoarei lui, Anamaria Pop, la Cafeneaua Astoria din Budapesta. „Oricine poate să scrie o propoziţie bună, dar nu oricine poate să convingă un barman să nu mai facă zgomot“ – a luat Esterházy în notă comică emoţia mea faţă cu un mare scriitor, reuşind, totuşi, să oprească hărmălaia maşinii de rîşnit cafea de la Astoria. După ce Curtea Veche a editat Harmonia caelestis şi tulburătoarea Ediţie revăzută (exorcizare literară a revelaţiei prilejuite de lectura arhivelor poliţiei secrete maghiare, că tatăl adorat a fost informator) luna aceasta, Paralela 45 îi va publica două noi traduceri – Privirea contesei Hahn-Hahn (un roman „de călătorie“ de-a lungul Dunării şi Cartea lui Hrabal (o cronică a iubirii şi a relaţiei maritale), – şi tot în iunie, Péter Esterházy va fi invitat la Neptun, la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“. Trebuie să fie complicat să ai un nume de familie cu care să te întîlneşti peste tot, chiar şi la restaurant, să existe chiar şi mîncăruri botezate „Esterházy“. Aţi simţit vreodată greutatea patronimului pe care-l purtaţi? Răspunsul meu simplu ar fi că nu, n-a fost greu. Mulţi ani n-am avut nevoie să-mi amintesc cine sînt Esterházy-ii, tot ce s-a întîmplat a fost cît se poate de firesc, am observat că situaţia noastră e uşor mai bizară, am fost deportaţi, dar pentru un copil asta nu prea contează. Deportarea însemna că ne-am mutat într-un loc nou, cu aer proaspăt, cu animale… Pentru părinţii mei a fost o situaţie dramatică, pentru mine nu reprezenta nimic deosebit faptul că în clasă colegii îmi spuneau „contele“. Niciodată nu ni s-a spus că trebuie să facem ceva în respectul acestui nume. Dacă o familie se consideră foarte puternică, deşi, de fapt, e slabă, nu se ocupă de