Pentru un fan absolut al volumului întâi din Moromeţii şi, mai cu seamă, al dimineţii la Premilitară – pe care-am înfulecat-o cu nesaţ de zeci de ori şi tot de-atâtea ori am râs în hohote – să citesc, cu grabă veselă, înfrigurată, ultimele „moşmondeli moromeţiene” adunate de Sorin Preda a fost o bucurie; o mare şi autentică bucurie.

Căci Moromeţii, ultimul capitol e o carte caldă şi duioasă, scrisă cu drag şi înţelegere, o carte în straturi, care se dezvăluie treptat; iar prima lectură nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea celei de-a doua, a celei de-a treia şi-a celor câte vor mai fi. Şi o cronică veritabilă, una care să facă dreptate cărţii, ar trebui s-o citeze de la început până la sfârşit; e memorabilă şi mai multe nu. De ce? – mă întrebaţi? Păi, pentru că nu-i puţin lucru să fii nepotul de frate al lui Marin Preda şi, mai presus de toate, nepotul lui Tudor Călăraşu (Ilie Moromete din roman). Pricepeţi cum devine chestia asta? Asta înseamnă deja că ai acces la amintiri şi trăiri de primă mână despre scriitor şi lumea lui – fie ele şi puţine, cum mărturiseşte Sorin Preda în debutul cărţii – spre deosebire de noi, toţi ceilalţi, care-am învăţat Moromeţii la şcoală şi care ştim despre Marin Preda atât cât ni s-a spus şi cât am înţeles: că a fost un scriitor mare, foarte mare, şi c-a murit, misterios, în 1980, la mijlocul lunii mai.

Moromeţii, ultimul capitol e o carte care adună şi restituie. Adună cu răbdare gesturi, scene, amintiri, emoţii. Şi restituie, construind din poveşti strânse cu migală, un om, pe Marin Preda, şi-o lume, lumea Moromeţilor din roman, adică lumea lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti. Căci la momentul acesta cei mai mulţi ştiu că Marin Preda şi-a costruit romanul Moromeţii în jurul figurii tatălui său, Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, şi c-a împrumutat numele Moromete de la o familie din sat, una în carne şi oase, ca