Vestea bună este că societatea civilă trăiește. Vestea proastă este că nu știm încă dacă își trăiește viața ca Agora sau ca Speakers’ Corner din Hyde Park.
În urmă cu șase luni, mă duceam în Piața Universității pentru a sancționa clasa politică în ansamblul ei. Am format acolo, alături de alții, un spațiu care, în pofida heterogenității sale, știa să respire un mesaj unic: afazia politică poate fi înfrântă doar prin vindecarea asteniei civice. Așa se face că protestam pe limbi diferite, dar transmiteam același mesaj.
Mă duceam acolo iritat fiind de indiferența și aroganța practicată de Guvernul Boc și de PDL față de vocile critice ale societății civile. Mă duceam acolo cu gândul de a le arăta politicienilor – pe care, în lipsă de ceva mai bun, îi votasem – că susținerea lor nu este o garanție semnată în alb. Că lucrurile se pot schimba. Că nu suntem legați de iubire, ci de consonanța față de ceea ce înseamnă statul de drept. Eram cu toții electrizați de bucuria de a simți pe propria noastră piele faptul că societatea civilă își ia puterea, mereu, din agora. În rest, Piața Universității era un spațiu extrem de divers. Frisonați de nevoia de a protesta erau și cei de dreapta, și cei de stânga, și susținători ai lui Băsescu, și cei care îi solicitau demisia, și membrii galeriilor, și susținătorii diverselor cauze sociale. Cei mai stângaci erau instigatorii de toate culorile. Lor nu prea le ieșea. Erau mereu pe lângă. În rest, pentru noi, ceilalți, simplul fapt de a fi acolo era un manifest performativ. ”Dacă vă pasă, ieșiți din casă” era doar una dintre scandările reprezentative.
În luna iunie s-a produs o schimbare a profilului prezenței civice. Lipsa de omogenitate a devenit preeminentă. Fiecare a început să vorbească pe limba sa, iar mesajul comun a fost pierdut într-o babilonie a sc andărilor. Miercuri, 4 iulie, apele societății civile au fost de