● Avant’n’Gard, Soare Staniol, self release, 2012.
Ansamblul de cercetaşi sonoro-spirituali Avant’n’Gard, alcătuit din Maria Balabaş (voce, claviaturi, texte), Mihai Balabaş (vioară, chitară, electronice), Călin Torsan (sufleur) şi Gabriel Bălaşa (percuţii), supraexpune tristeţea de a trăi în propria tzară pe canale comunicante sonore îmbuchetate sub sigiliul Soare Staniol. Pentru obiectivele efemere ale prezentei manifestări textuale îl vom numi album, bazîndu-ne pe subţirimea sensurilor, dar şi pe capacitatea acestora de a lămuri, de a linişti, de a crea impresii de statornicie celor care-şi trăiesc viaţa la umbra şi protecţia unui dicţionar. În scopuri similare, vom folosi şi termenul muzică, chiar dacă ceci n’est pas musique, ci reflecţia unei muzici trecute prin pîlnia lui Stamate spre un univers paralel, teleportată înapoi printr-un cuptor cu microunde în ambalaj de staniol şi răcită cu puţin iaurt.
Nu întotdeauna dicţionarul meu e şi dicţionarul tău, iar în ultimă instanţă e posibil să ne putem înţelege doar dacă dăm de perete cu ele şi ne întoarcem acolo unde doream de fapt să ajungem: la spaţiul futurizat, la timpul întins în lung şi în lat, ambele legate în chingi de cîte o „Ecuaţie“ care azi e, mîine nu e, mă rog, poate nu chiar mîine, dar, orişicum, entropia e ceva pe care te poţi baza. „Nucile ceapa şi usturoiul“ deschid albumul la mijloc, lăsînd să se reverse prinos de magneziu şi lacrimi şi antibiotice spre măduva ascultătorului atras într-o capcană cu degetele prinse în uşa spre dincoace. Unde nu există „Picătură chinezească“, întrucît unicul lucru care se poate repeta, care se poate regurgita e cuvîntul DA. Victimei nu-i rămîne decît să-şi mănînce propria labă, dacă doreşte să se întoarcă în lumea lui „Ioane, Ioane“, dar nu cel pentru care toată lumea doarme, ci acela căutat de maica bătrînă cu doi dinţi în gură. Morbidul realităţii o
