S-a vorbit enorm in acest an despre solidaritate. Au vorbit politicienii, au vorbit ziaristii, au vorbit liderii sindicali, au vorbit cei cu salariile taiate sau ramasi fara serviciu. Dar marea masa a tacut si nu a rezonat la toate aceste apeluri. Caci, ne place sau nu, intre romani nu exista solidaritate autentica.
Se manifesta ceva ce seamana cu ea doar in momentul marilor tragedii, de exemplu dupa inundatii catastrofale. Dar atunci experimentam mai degraba o reactie sentimentala la isteria de presa, sau, mai trist, un exercitiu pragmatic de imagine. Dincolo de asta romanii sunt, mai degraba, individualisti si egoisti. De ce oare?
Imi permit sa emit trei posibile explicatii, fara a avea pretentia ca ele sunt singurele corecte. In primul rand, de vina este comunismul, un regim prin excelenta al alienarii, ce actioneaza cu mult mai pervers decat mult blamatul capitalism. Vreme de 45 de ani romanii au trait fiecare pentru el si, mai grav, fiecare impotriva celui de alaturi.
Politia politica ar fi fost un imens esec daca n-ar fi fost atat de multi romani dispusi sa-si vanda prietenul, vecinul, colegul si chiar ruda, pentru un avantaj mai mic sau mai mare, de la cateva perechi de blugi si tigari, pana la o casa sau mai stiu eu ce avansare la serviciu. Educatia aceasta in numele ticalosiei a ucis in cea mai mare masura serntimentul solidaritatii.
Iar ceea ce a ramas neatins de comunism, ucide prezentul. Apelurile la solidaritate ale politicienilor sunt de-a dreptul gretoase. Solidaritate cu cine? Cu coruptii, cu clientela politica, cu mafiotii si interlopii, adica cu protejatii tuturor puterilor? La fel si cu indemnurile la solidaritate emise de lideri sindicali putred de bogati si infratiti cu politicienii.
Un asmenea indemn de un cinism ingrozitor nu poate fi luat decat ca o batjocura de catre oamenii obisnuit
