Printre cele mai frecvente intrebari care i se pun unui cronicar din partea "civililor" (dar si din partea colegilor teatrali mai inocenti) se numara unele sunand cam asa: cum poti sa scrii despre un spectacol vorbit intr-o limba straina? Pricepi ceva? Nu te plictisesti? Iti place? La toate aceste interogatii uimite raspunsul este, fara gres, unul si acelasi: poti sa scrii despre un spectacol vorbit intr-o limba straina si da, pricepi, si nu, nu te plictisesti si da, iti place - cu o unica si foarte simpla conditie: ca spectacolul sa fie bun.
Am probat lucrul acesta de nenumarate ori, in strainatate, dar si in tara, asistand la reprezentatii ale teatrelor "minoritare": atunci cand mizanscena e limpede, solida, inteligenta, atunci cand actorii joaca bine, concentrat, nuantat, atunci cand relatiile dintre personaje sunt desenate sensibil, precis, profund, atunci cand, cu alte cuvinte, pe scena ia nastere o lume autonoma si implinita, care capata o viata de sine-statatoare, e posibil ca, fie si neintelegand niciun cuvant, sa receptezi toata (sau aproape toata) bogatia de sensuri a spectacolului. Desigur, nu-ti strica sa cunosti dinainte piesa, ca sa ai idee despre datele conflictului si sa poti urmari mai lesne trairile eroilor, dupa cum nu-ti strica nici sa mai "prinzi" cate-o vorba, ca sa situezi oarecum evolutia intrigii, dar, una peste alta, poti avea satisfactii estetice depline si fara aceste "carje" mentale. Mi s-a intamplat, de exemplu, la Tampere sa vad un spectacol de aproape patru ore cu un text contemporan bastinas, din care, fireste, nu am priceput, din punctul de vedere al discursului rostit, nici macar o iota, finlandeza fiind, dupa cum se stie, o limba singulara in familia idiomurilor europene si neinrudindu-se nici chiar cu maghiara, desi ambele fac parte din acelasi grup lingvistic; ei bine, cele patru ore au trecut nu doar fara chinuri si fo
