Nu de ajutor au nevoie grecii, ci de un faliment din care să iasă cu un alt tip de organizare a statului.
Dacă împrumuţi de la bancă 1.000 de euro, e problema ta. Dacă împrumuţi 10 sau 100 de milioane, e problema băncii. Suma minimă nu depinde decât de dimensiunea băncii. Şi cu cât e suma mai mare, eşti considerat şi tu prea mare pentru a cădea. Banca ţi-a dat banii din micile economii ale unei mulţimi de depunători. Căderea ta înseamnă sărăcirea lor.
Grecia are o datorie de vreo 50.000 de dolari pe cap de locuitor. Serviciul datoriei e de vreo 3.000 de dolari pe cap de locuitor. Sumele acestea nu vor fi plătite niciodată. Nu i-am ajutat la timp! Să îi ajutăm repede! Suntem noi înşine în pericol!
Aseară îl auzeam pe fostul preşedinte Bill Clinton, la o recepţie la care primea o prestigioasă distincţie, povestind cum a convins Congresul ca America să ajute Mexicul în timpul crizei grave prin care a trecut în anii '90. Trebuia ajutat pentru că altfel milioane de mexicani ar fi trecut graniţa. Nivelul de viaţă al americanilor ar fi fost ameninţat, comerţul cu droguri ar fi înflorit, crimele s-ar fi înmulţit. Fostul preşedinte era contrazis de nişte hispanici pe care îi văzusem cu o seară înainte prin Georgetown, răscolind într-un tomberon de gunoi. Dezastrul tot se întâmplase, dar mai târziu. În acelaşi timp, în Mexic, lupta cu traficanţii e un adevărat război civil.
Pe greci îi ajutăm şi apoi le impunem disciplina fiscală. Ei vor număra mai cu grijă peştii, măslinele şi turiştii ca să plătească mai multe impozite. La fel va fi şi la noi cu casa de marcat a ţaţei Maria în piaţă. Să fim serioşi. Şi unora, şi altora ne-ar trebui un sistem fiscal flexibil, impozite mai mici, puţine şi uşor de controlat.
Nu de ajutor au nevoie grecii, ci de un faliment din care să iasă cu un alt tip de organizare a statului, mai eficientă şi mai adaptată culturi
