La emisiunea Ultimul cuvînt de duminică seara, una dintre puţinele mele legături cu presa activă – şi aceasta pe cale de a se rupe - scaunul pe care stau a primit porecla de locul pesimistului.
În formatul actual, unul dintre invitaţii permanenţi e Dan Andronic. El stă însă lîngă moderatorul Nelu Barbu, pe unul dintre locurile zise şi ale optimiştilor. Se înţelege că scorul în materie de locuri e net în favoarea optimiştilor: 3 la 1.
Sînt singurul pesimist din studio.
Ce mă deosebeşte pe mine, pesimistul, de ceilalţi trei optimişti, între care se numără şi Dan Andronic?
Credinţa mea, rostită de fiecare dată, în conflict cu optimiştii din emisiune, că ne aflăm într-o situaţie mult mai gravă decît cea de după scrutinul din mai 1990, cînd FSN a obţinut un scor de MAN de pe vremea lui Stalin. Şi ori de cîte ori zic asta, adaug, ca jurnalist care nu numai că a trăit, dar a şi luptat pe baricadele presei împotriva Puterii FSN-iste, că nu e vorba nici de piticimea parlamentară a Opoziţiei, nici de trecerea trusturilor de presă, prin intermediul mogulilor USL, în ambele mîini ale Puterii.
Mă refer, încercînd să-mi justific pesimismul, la starea de spirit a românilor.
În 1990, cei care ne războiam cu molohul Puterii, simţeam alături de noi, dacă nu majoritatea românilor, atunci măcar minoritatea întruchipată de elită. Opoziţia politică, deşi slabă numericeşte, era infinit mai puternică decît Puterea FSN-istă în materie de credinţă în idealurile pentru care lupta.
Azi, opinia publică e asemenea unei balegi.
Nu tresare nici dacă-i dai una cu băţul.
Cît despre Opoziţie, aceasta se împarte în două.
Un PDL care, din punct de vedere al vigorii politice, nu mai există. Aţi văzut vreodată un rac în tingire? Mişcă din cînd în cînd. Amintindu-şi de vremea cînd a fost viu. La fel şi PDL. Tresare din cînd în cînd într-un gest anti-Pute
