Într-o notă la ultimul roman al lui Roberto Bolaño, 2666, publicat postum, Ignacio Echevarría – un personaj de acum legendar al literelor spaniole, pe care l-aţi putut vedea acum cîţiva ani şi în România, invitat de Ioana Zlotescu, directoarea de atunci a Institutului Cervantes – făcea o supoziţie. Detectivii sălbatici, capodopera antumă a lui Bolaño şi cartea care i-a adus două mari premii literare – spunea Ignacio Echevarría –, ar fi fost cu siguranţă şi ea considerată neterminată, nesfîrşită, ca toate romanele scriitorului chilian sau ca unele povestiri ale sale, mai ales din pricina structurii modulare, deschise, nelimitate. În asemenea cazuri, doar voinţa clar manifestată a autorului poate pune capăt discuţiilor. Şi dacă, în cazul neliniştitoarei sale cărţi postume, voinţa ultimă a autorului a fost una (aceea ca moştenitorii săi să publice romanul în cinci ani, împărţind cele 1128 de pagini în cinci părţi), iar realitatea alta (cartea a fost publicată într-un tom masiv, Ignacio Echevarría asumîndu-şi, cu intransigenţa-i cunoscută, nerespectarea „dorinţei ultime a poetului“ – şi bine a făcut), în cazul Detectivilor sălbatici, Bolaño însuşi a publicat în întregime uluitoarea „scrisoare de dragoste adresată generaţiei sale“. Dacă n-ar fi murit la 50 de ani (în 15 iulie 2003, adică exact acum zece ani) şi ar fi continuat să scrie, Bolaño ar fi continuat, probabil, ritmul acesta de fond, alternînd scurtele romane ca O stea îndepărtată, Amuleto sau Nocturnă în Chile cu marile sale romane labirintice şi cu excelente volume de povestiri cum sînt Convorbiri telefonice, Anvers sau Tîrfe asasine. În toate simţim, de la primele rînduri, „gheara leului“, dar niciunde (nici chiar în 2666, aş zice, care e copleşitor, dar lipsit de orice iluzie, inclusiv cea literară) ca în Detectivii sălbatici. Faptul că o avem acum în româneşte, într-o traducere de zile mari (datorată hi