Lăsăm în urmă zgomotele sfredelitoare şi urcăm grăbiţi scările. La etajul I, o siluetă străină ne blochează drumul. Are un ciocan şi se pregăteşte să-l folosească. Asemănarea cu o scenă de război e doar întâmplătoare. Suntem doi reporteri aflaţi nu în spatele liniei inamice, ci într-un bloc din Bucureştiul asediat de reperaţii generale.
Zgomotele nu-l deranjează prea tare pe subiectul "detaşării" noastre, general-locotenentul în retragere Nicolae Sebastian. E în camera sa şi ne aşteaptă, ne spune soţia veteranului de război.
"Nicky, haide că au venit oamenii de la ziar", îl convoacă doamna Sebastian, pe un ton vesel.
Nu durează mult şi apare pe hol, sprijinindu-se într-un aparat ajutător. Ne oferim asistenţa, dar ne refuză ridicând ferm mâna dreaptă: "Ajută-te singur, asta am zis eu toată viaţa!".
E principial, dar nu colţos. "Merg de 7 ani de zile cu ajutătorul ăsta, dar să ştiţi că am zile în care fug cu el", ne spune glumind, cu un zâmbet în colţul gurii.
Malagambistul
Îmbrăcat elegant şi asortat - cămaşa cu pantalonii, cravata cu sacoul, îşi justifică şi la aproape 97 de ani porecla pe care ne mărturiseşte că a căpătat-o în tinereţe: Malagamba, de la artistul interbelic Sergiu Malagamba, personaj mereu aranjat "la linie".
Are şi ceva din agerimea unui interpret pentru că nu îi ia mult să traverseze holul până în sufragerie. Doar a fost campion naţional la echitaţie.
"La antrenamente, cine cădea punea 5 lei la fondul comun Din banii strânşi ne-am făcut albume de fotografii", spune generalul, conducându-ne către colţul sufrageriei unde îşi ţine majoritaea amintirilor. E un raft dereticat cu grijă - semn că doamna Irina Sebastian e la fel de ageră ca soţul - şi încărcat cu poze, medalii, dosare şi scrisori. De aceste răvaşe e cel mai mândru generalul. Sunt primite de la soldaţii pe care i-a condus pe front. Cea mai veche
