Istoria Academiei Române (1866-2006) - 140 de ani de exsitenţă (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006) de Dan Berindei este o retrospectivă exactă şi necesară a celei mai de seamă instituţii ştiinţifice a ţării. Structurată pe VIII capitole, cartea se bazează pe o vastă documentare, cu informaţii selectate din arhive, din revistele vechi şi noi, din cele mai credibile izvoare bibliografice. Printr-o asemenea contribuţie, istoriografia română se îmbogăţeşte cu o lucrare de primă importanţă. Graţie ei, vom descoperi rosturile profunde ale acestei celebre instituţii, crezul intelectual al elitelor româneşti şi impresionantul lor travaliu în sensul modernizării şi recunoaşterii internaţionale a României.

Primul capitol al volumului, Vremuri de înnoire şi trezire naţională (cf. op.cit., pp. 9-22), descrie efortul învăţaţilor români de a înfiinţa societăţi culturale în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În fapt, e vorba de pregătirea apariţiei Academiei Române. O dată cu geneza ideilor de emancipare în Europa de Sud-Est, fundarea unei instituţii academice devenise esenţială în definirea identităţii politice a popoarelor zonei. O asemenea idee nu-i era străină nici unui intelectual român reprezentativ din Moldova, }ara Românească, Transilvania şi Banat. În capitolul Premisele constituirii Societăţii Academice în cadrul statului român modern (cf. op.cit., pp. 23-52), istoricul Dan Berindei arată cum prin donaţii generoase de la conducătorii vremii, de exemplu, de la domnitorul Al. I. Cuza, sau, de la comercianţi importanţi, de pildă, Evanghelie Zappa, s-a realizat baza materială pentru viitoarea Societate Academică. Ziarele timpului publicaseră frecvent articole legate de rostul fundării Academiei: punerea bazelor moderne ale limbii române; cunoaşterea istoriei antice şi medii; propaganda în favoarea statului român. În 1865, prin stăruinţele lui Nicolae Kretzul