Fundaşul Astrei a suferit două accidentări grave, ambele atunci când a fost convocat de Victor Piţurcă la lot

Pe terenul doi de la Mogoşoaia, antrenamentul naţionalei s-a terminat de un sfert de oră: „A ţinut ceva mai mult, vineri avem meci important, cu Ungaria“, se scuză ofiţerul de presă pentru întârziere. Lângă el, Alexandru Măţel aprobă scurt. Ţine capul jos, vorbeşte puţin şi are un singur gând pentru partida care se încadrează în clişeicul 'totul sau nimic': „Sper să joc bine şi să pun şi eu umărul la calificare“. Are o atitudine umilă, pe care încerci să i-o justifici privind către genunchii săi, cei care vineri ar trebui să nu-i tremure nici măcar o secundă. În caz contrar, adversarul său direct, Dzsudzsak, va profita şi va aduce probabil în avantaj echipa Ungariei, scenariu pe care niciunul dintre cei 50.000 de suporteri ai naţionalei nu şi-l doreşte: „Ştiu, e unul dintre cei mai valoroşi jucători maghiari. Nu am idee dacă o să-i facă faţă mai bine decât Tamaş în tur. Eu sunt eu, Tamaş e Tamaş. Dacă am ajuns aici, înseamnă că sunt cea mai bună variantă pe partea dreaptă. În consecinţă, asta mă obligă să fac meciul vieţii“, spune Măţel. Şi mai priveşte o dată către genunchii săi.

„Dacă nu erau ai mei lângă mine...“

Nu are tocmai amintiri fericite de la naţională. A uitat cum s-a simţit la debutul din noiembrie 2012, contra Luxemburgului, dacă a avut sau nu emoţii. Îşi aminteşte doar că s-a accidentat la genunchiul drept şi a trebuit să se opereze: „A fost o perioadă cruntă pentru mine. Căzusem psihic, degeaba îmi spuneau toţi cei din jur că o să fie bine. Ce erau să spună? Că o să fie rău?“. A stat aproape jumătate de an departe de terenul de fotbal. „Prea mult“, dacă ar fi să ne luăm după declaraţia lui. La revenire, contra Andorrei, când a îmbrăcat din nou tricoul naţionalei, scenariul s-a repetat. Operaţie la genun