Cele doua proiecte artistice evocate scot in evidenta posibilitatea unor gestionari inedite ale frumosului. Ambele se sustrag solutiilor facile, oferind alternativa unor abordari personale, in care diferentele de perspectiva surclaseaza in chip inspirat tiparul, uniformitatea si repetitia. Pentru cei mai putin familiarizati cu domeniul esteticii, problemele acesteia au indeobste o aparenta abstracta. In realitate, ele sint cit se poate de ancorate in concret si trimit la situatii care nu o data ne pun in dificultate. Sa luam, de pilda, situatia in care sintem solicitati sa dam seama despre un eveniment artistic la care am fi participat. Problema este una de receptare, dar si de repliere discursiva. Cum traducem limbajul "operei" si al autorului acesteia in propriul nostru limbaj? In ce termeni ne pronuntam despre calitatea unui spectacol, film sau tablou? Fara indoiala, ipostaza in cauza presupune o anume exersare a gustului, dar si disponibilitatea de a articula propozitii cu sens despre cele vazute, auzite, simtite. Exista cel putin doua forme de angajament receptiv; unul emotivist (cind debordam de "simtire", dar nu gasim cuvinte potrivite pentru a o exprima); celalalt critic, cerebral, interesat sa descrie si, uneori, sa evalueze cele percepute. Nu exclud cazul in care este refuzata din start ideea "expunerii" langajiere. La extreme, balansam, asadar, intre tacerile "profunde" si locvacitatea excesiva, intre extazurile superlative si deceptiile transpuse peiorativ. Un film poate fi seducator, captivant, meditativ, dar si anost, plictisitor sau dezagreabil; partitura muzicala a unui concert poate fi emotionanta, extraordinara, inaltatoare, dar si liniara, discordanta sau oribila; un tablou poate fi frumos, sublim, incintator, dar si urit, hidos ori banal. Este vorba, cum bine v-ati dat seama, de sentinte spontane, de prima instanta, nesofisticate critic. Pentru un