Mărturisesc, nu tocmai cu plăcere şi deloc spre onoarea mea, că sunt mai bine de 20 de ani de când nu am mai văzut un spectacol de revistă cap-coadă.

Ultima oară s-a întâmplat chiar să asist numai la a doua parte a unei reprezentaţii şi aceasta datorită „ciudatului rol al întâmplării”, cum ar zice Ion Băieşu. Spectacolul de teatru pentru care mersesem la Bucureşti se terminase devreme, mai era ceva timp până la plecarea trenului de noapte cu care urma să mă întorc la Oradea, o luasem la pas spre gară, la „Tănase” era pauză, am profitat de ea şi am intrat la partea a doua a reprezentaţiei.

Ţin minte că nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut. Era la puţină vreme după Revoluţie, marele spectacol se mutase în stradă ori la televizor, teatrele erau abandonate de publicul care cu puţină vreme în urmă le lua cu asalt.

La „Tănase” lucrurile stăteau însă niţeluş altfel decât la teatrele dramatice. Nu, nici acolo sala nu era plină, dovadă faptul că „spectatorul fraudulos” care eram (e drept, aveam o legitimaţie de critic care, cel puţin teoretic, îmi garanta liberul acces la spectacole) şi-a găsit fără probleme loc în sală. Corpul de balet deja se împuţinase, fetele şi băieţii care îi conferiseră consistenţă, săturaţi până peste cap de salariile mici care, odată cu liberalizarea preţurilor, începeau să se dovedească încă şi mai mici, luându-şi lumea în cap şi găsindu-şi loc în cluburile bucureştene ce tocmai apăruseră. Ceva mai încolo, contractele mult mai bine plătite de pe vasele de croazieră aveau să devină o alternativă încă şi mai ofertantă pentru ei.

Banii pentru decoruri şi costume, care ştim foarte bine că trebuie să fie bogate, luxoase, fastuoase, începuseră şi ei să se dovedească insuficienţi. Era evident că se recursese la “existent”, un existent el însuşi împuţinat de dezastruoasa “autofinanţare” care, cu începere din ianuarie 1984, făc