In ianuarie anul trecut, Calin Popescu Tariceanu opina ca marele sau rival de la Cotroceni ar demonstra un stil de conducere propriu despotilor din unele tari central-asiatice. Declaratia premierului survenea dupa o afirmatie a lui Adrian Severin referitoare la o presupusa descendenta tatara a sefului de stat.

Asertiunile in cauza mi-au oferit un bun prilej de reflectie asupra politicilor duse dincolo de stepele rusesti. Secretomania liderilor din Uzbekistan, Turkmenistan sau alte "stan"-uri este notorie, nefiind insa tipica pentru Basescu – despre care chiar Mircea Geoana se plangea, in aceasta primavara, ca a fost auzit discutand in gura mare despre unele afaceri publice pe cand statea la un pahar de vorba cu prietenii, intr-un restaurant bucurestean. Exista, desigur, si momente in care hanii postcomunisti nu pot evita, cu toata predilectia pentru claustrare, expunerea publica. Atunci, circulatia de pe principalele strazi ale capitalei devine restrictionata, iar cavalcada limuzinelor goneste pe un traseu pustiit. Stilul este binecunoscut cititorului, fiind cel adoptat de Ceausescu si, temporar, de Vacaroiu pe perioada sefiei sale de guvern – dar nu si de Basescu, cel putin deocamdata.

Politica statelor central-asiatice nu focuseaza nici nationalismul si nici vreo anume ideologie, ci este pusa exclusiv in slujba clanurilor. O familie influenta sau mai multe familii reunite intr-un grup si mai potentat detin, de cele mai multe ori, o putere bazata pe oferta unor servicii destinate populatiei – situatie extrem de profitabila pentru toti cei apropiati sefului de clan. Ramane de vazut daca familia Basescu va demonstra astfel de tendinte. Momentan, presa semnaleaza mai degraba legaturile dintre presedinte si cuplul Udrea/Cocos, dar probe certe despre acea coerenta de actiune proprie clanurilor lipsesc, totusi.

Pana una-alta, doar partidele de