Doamna, blondă, priveşte îndelung fotografia pe spatele căreia este descris programul serii de la sala Gaveau, în Paris: Händel şi Porpora. Cu Il Pomo d'Oro, condus de violonistul Riccardo Minasi. Oftează ..."Ce-am văzut şi auzit mi-a iluminat seara...!".

Ies din aceeaşi sală de concert, mitică. Am ascultat şi eu, timp de două ore, un grup de muzicieni care a interpretat la vioară, violoncel, pian, etc. arii din Händel, însoţind într-un elan fantastic şi extrem de preţios, un contratenor. O voce clară dar caldă, o voce de bărbat, tânăr, dar o voce fermă şi convingătoare, o voce care a avut capacitatea de a aprinde corzile sensibile ale tuturor celor prezenţi în acel 15 octombrie în sală. O voce şi o prezenţă puternice, dar pline de modestie, care au reuşit să ridice arta la statut de imperativ, sensibilitatea la statut de sine qua non al unei expresii simbiotice. Sala a vibrat cu interpretul, foarte tânăr, 27 de ani, a lăsat să scape ca din chingile unui prea plin sufletesc mai multe "ura! ura!", care, cert, nu anunţau revoluţia care a pornit în acelaşi fel, cândva în Bruxelles, dar care vor fi schimbat, sper sincer, percepţia pe care mulţi francezi o au despre unii europeni. Aceasta pentru că interpretul, delicat şi impresionant în acelaşi timp, în costumul său negru, cel care s-a bazat doar pe vocea sa pentru a trezi o mulţime de oameni din plictiseala şi saturaţia unor zile dificile, în Franţa, din cotidianul în care muzica unui contratenor nu are un loc aparte decât dacă vrei cu tot dinadinsul să asişti la un asemenea spectacol, nu era francez. Nici măcar italian sau spaniol, artişti obişnuiţi să smulgă relativ uşor aplauzele parizienilor melomani.

De aceea m-am trezit, răspunzându-i din reflex, doamnei cu pricina, în metroul numărul 9, gonind în noapte dinspre rue de la Boetie spre periferiile capitalei şi limitelor noastre muzicale, că este păcat că