Românii îşi înmormântează anii şi până la urmă viaţa nu numai prin incinerarea simbolică a trecutului, ci şi prin pârjolirea, fără nici o şansă de salvare, a viitorului. Ultima mare şansă de schimbare a fost făcută cenuşă prin vot. Iată o nouă tradiţie care se naşte vertiginos - înmormântarea anilor prin jocul electoral de capre, urşi împăiaţi şi portofelul doldora al buhaielor. Că ziua de mâine va fi mai rea decât ziua de azi nu se mai îndoieşte nimeni.

Românii, posesori zice-se ai unor rodnice fantezii, au inventat ritualuri cărate prin veacuri ca noroiul de pe ciubotele lor, niciodată pierdut. Unele ritualuri s-au subţiat până la schelet, iar trecerea timpului le-a făcut caricaturale. Altele au căpătat fast artistic. Regina Elisabeta, soaţa lui Carol, primind la Palat, în prima ei iarnă petrecută în România, colindătorii, şi-a revenit cu greu din spaima întâlnirii alaiului cu măşti, oameni înveliţi în piei de urs şi de capre, asurzitoare bice şi buhaie, coborât parcă din păgânitate şi din pădurile pline de arătări nedesluşite. Ce popor e ăsta? - se va fi întrebat pesemne Regina. În satul meu persistă încă obiceiul, ca-n crucea nopţii, când facem pasul peste despicătura anilor, să fie înmormântat anul vechi. Urcam, copil fiind, alături de băieţi mai mari, pe dealul cel mai apropiat unde plămădeam, pe scheletul unei prăjini un rug înalt din lemne mai groase şi crengi uscate. Pe alte dealuri se petreceau aceleaşi preparative care-şi găseau fastuoasa dezlegare la miezul nopţii. Cei al căror rug arăta în noapte flăcările cele mai înalte îngropau, prin incinerare, cel mai adânc anul vechi şi slobozeau drum curat noului an. Noi ţopăiam ca nişte sălbatici în jurul focului, iar bucuria acelei clipe era uriaşă, convinşi fiind că anul care vine ne va aduce numai bucurii, ceea ce nu se prea întâmpla nici atunci, aşa cum nu se prea întâmplă nici azi. Trăieşte-