Unul dintre zvonurile clasice ale României spune că, dacă mergi într-un judeţ cu populaţie preponderent maghiară şi ceri la prăvălie o pâine în limba română, vânzătoarea refuză Unul dintre zvonurile clasice ale României spune că, dacă mergi într-un judeţ cu populaţie preponderent maghiară şi ceri la prăvălie o pâine în limba română, vânzătoarea refuză net să te servească, somându-te să vorbeşti ungureşte, altfel, valea, şterge-o de-aici. Cum, de curând, m-am aflat cu treburi în inima atât de maghiară a Covasnei, m-am gândit că ce mă costă să verific zvonul. Am intrat, prin urmare, într-un magazin alimentar, apoi într-o mulţime de alte magazine alimentare, şi-am cerut pâine, doamnă, pâine. Am cerut toate fanteziile de pâine posibile, de la graham feliat, la pită pe vatră şi baghetă pariziană din stânga turnului Eiffel. Am cerut şi pe olteneşte, şi pe moldoveneşte, şi pe munteneşte, şi pe dobrogeneşte. Spre ciuda mea, de fiecare dată, am fost servit impecabil şi cu zâmbet. Iar la urmă, ca o lovitură de graţie pe care nu ştiu dacă o meritam, mi s-a şi mulţumit în româneşte, lucru pe care vânzătorii cu sânge burebistic nu-l prea obişnuiesc, să recunoaştem. Cum sunt, în felul meu, un om de ştiinţă, am repetat experienţa şi-n restaurantele din amintitul judeţ maghiar. Am cerut, în dulcele grai românesc, cele mai moldoveneşti, munteneşti şi dobrogeneşti soiuri de mâncare şi de băutură, ignorând deliberat gulaşul şi pălinca, şi-am întors de câteva ori borşurile la bucătărie, pe motiv că-i prea iuţi ori prea deficitare în pătrunjel. De fiecare dată, chelnerii m-au servit cu acelaşi zâmbet neşifonat, fără să-mi toarne farfuria-n cap, cum aş fi meritat-o cu vârf şi îndesat. Enervat din cale-afară de modul obraznic de politicos în care-s servit, am întins şi mai tare coarda şi l-am suduit pe-un chelner nins la tâmplă. I-am zis câteva ca la crâşma din satul Glodenii Gândului.