Festivalul Enescu din acest an a fost cel mai strălucit şi cel mai trist din viaţa unui om care a apucat să le trăiască pînă acum pe toate. Cel mai strălucit: niciodată formaţiile invitate, soliştii şi dirijorii care, timp de aproape o lună, s-au perindat pe scenele Capitalei n-au prezentat un asemenea nivel, n-au purtat atîtea carate. Trist: odată cu plecarea lui Ioan Holender de la conducerea Festivalului (fapt aproape cert, deşi neanunţat oficial), decăderea pîndeşte după colţ.

În deja legendarul an 1958, cînd regimul comunist român avea o singură obsesie majoră – dobîndirea recunoaşterii internaţionale şi a legitimităţii oficiale – s-a născut ideea unui festival internaţional care să dea puţin lustru conducerii de la Bucureşti. Condiţiile păreau favorabile: de la moartea lui Enescu trecuseră doar trei ani şi unii dintre marii muzicieni ai lumii, prieteni sau cunoscuţi ai lui Enescu, trăiau şi se aflau în plină glorie; n-ar fi putut refuza invitaţia de a participa la un festival ce purta numele prietenului lor de curînd dispărut. Cît despre bani – nici o problemă! După modelul sovietic brevetat, propaganda internaţională trecea înainte de orice, aşa că nimeni nu se uita la cheltuielile în valută cînd era vorba să dai o mare lovitură de imagine.

Aşa s-a făcut că Yehudi Menuhin şi David Oistrah au cîntat atunci alături de George Georgescu şi Constantin Silvestri. Pentru ascultători a fost un regal, indiferent de calculele politice din culise. În regaluri s-au transformat şi ediţia a doua (1961) şi cea de a treia (1964), cînd stelele de primă mărime ale muzicii simfonice şi ale operei au continuat să vină la Bucureşti: se înjghebase deja o tradiţie benefică.

Festivalul 2013, ce tocmai s-a încheiat, a depăşit în strălucire chiar şi acele ediţii mitice, la care participau muzicieni ce apucaseră să-l cunoască pe Enescu. În 2013, nu atît banii