Cum treci de Podul Grant, mergând spre Piaţa Chibrit, un anunţ potrivit deasupra unei uşi-termopan, la parterul unui bloc - "Ceasornicărie, Reparaţii". "Firma", un autocolant galben, pe care scrie mare, cu "verzale" roşii. Instinctiv te uiţi spre-ncheietura mâinii şi prinzi de veste că peste ceasurile tale au trecut ani buni de linişte.
Dincolo de uşa fără personalitate, un spaţiu strâmt, strâns, ca o crevasă, între peretele casei scărilor şi cel al unui spaţiu comercial, ucis şi îngropat de criză.
Surprinzător, atmosfera e plăcută, aproape intimă. Ai senzaţia, cum stai acolo, un pic nedumerit, un pic neavenit, că timpul e mai dens, odată cu fiecare secundă a fiecărui ceas întors la viaţă; ţopăie, împrejur, aproape material. O nuanţă de parfum delicat îţi dă târcoale, vibrând la unison cu ticăitul senioral al ceasului din perete.
Reflectată în secundarul de "aur", lumina trage dungi pe tavan. În încăpere, o doamnă cotrobăie prin măruntaiele unui ceas vechi, înăuntrul luminos al vitrinei de stică. Se plimbă pe acolo, ca într-un acvariu, pensete, ţagăre, o mandrină manuală, câteva şurubelniţe, pile, un cleşte, o pensulă.
Bătaia profundă, baritonală, a orologiului mă face să tresar. Ca şi când eu aş fi anunţat ora exactă, lovind timpul cu nerăbdarea mea ca pe un gong de scenă, femeia îşi ridică privirea, privindu-mă, pentru prima oară, atentă. Are ceva suprinzător şi comic în înfăţişare: îşi ţine la ochi, fixată cu arcada, o lupă cilindrică, neagră. Ca un ciclop care te fixează. Pare suprinsă. Pune lupa la-ndemână şi mă priveşte atent, zâmbind apoi, când îi spun ce caut.
"Nu m-am gândit niciodată că o să ajung ceasornicar. Niciodată. Iar acum nu mă mai văd făcând altă meserie". O cheamă Elena Dodan. A fost filatoare la o fabrică de confecţii până la revoluţie; după, a fost nevoită să-şi schimbe meseria pentru mai mul
