Jos şireturile şi cureaua!
Aştept pe o bancă în hol. Picioarele îmi tremură de oboseală şi de emoţie. Până acum a fost doar un arest itinerant, cu poliţiştii alături. Acum e capătul liniei. Ştiu. Un plutonier trece prin faţa mea cu doi puştani legaţi mână de mână cu o pereche de cătuşe. Amândoi cu părul îngrijit, îmbrăcaţi ca manechinele din vitrine. Nu e neobişnuit pe aici să vezi în cătuşe oameni despre care n-ai crede că ar fi în stare să scuipe pe trotuar. Imediat vine din urmă, dus de guler, un domn la costum şi cravată. Ca mine. Are buza de jos spartă. E murdar de sânge pe manşete, cum s-a şters la gură, şi pe rever. Se clatină şi s-ar prăbuşi dacă poliţistul nu l-ar ţine zdravăn de guler. Pare un hârţogar plictisit şi plictisitor, străveziu, despre care nici nu ştii când e sau când nu e la serviciu, îl întâlneşti pe stradă şi nu îţi aminteşti unde l-ai văzut şi de ce te salută, şi el, şi nevasta, deşi lucrezi în acelaşi birou cu dânsul. Ce-o fi şi cu ăsta aici? Ce-a făcut?
Toţi trei sunt duşi direct în arest, la subsol. Eu aştept pe bancă. Vreo zece minute. Vine Costică şi mă duce într-un birou de la parter. Mă aşez pe scaun cu diplomatul în faţă, pe masă. E una mare, ovală, de data astă fără fileu la mijloc.
Intră căpitanul care vorbea la telefon când am sosit. Încerc să mă ridic, dar cad la loc pe scaun. L-am tras prea aproape şi nu mai am putere să-l împing în spate cu picioarele, să-mi fac loc. Ofiţerul nu o ia ca pe o lipsă de respect. Pare să se amuze de căzătura mea în fund, ca bobocul.
– Tu eşti ziaristul? Ce-ai făcut, stimabile? Cu ce ocazie pe la noi?
Nu zic nimic. Ce să mai spun? Ei mă arestează şi tot pe mine mă întreabă de ce.
– Scoate tot ce ai în geantă şi în buzunare şi pune pe masă.
Cât golesc eu diplomatul, Costică şi căpitanul vorbesc despre o mărire de salariu. S-a anunţ
