De origine latino-americană, stabilit la Las Vegas, deţinător al unor importante premii de dramaturgie, Luis Alfaro intră în circuitul teatral românesc cu Drept ca o linie, scrisă în 1999 şi declarată drept cea mai bună piesă a anului de prestigioase publicaţii precum Los Angeles Times sau Frontiers. A tradus-o cu un remarcabil simţ al scenicităţi replicilor foarte tânarul regizor Radu Apostol care, de altminteri, i-a asigurat şi o provocatoare punere în scenă la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. Neîndoielnic, Luis Alfaro i-a studiat cu temeinicie pe O'Neill, Tennessee Williams, Arthur Miller ori Edward Albee, de la care a împrumutat mai tot ceea ce se putea împrumuta - motivaţiile psihologice, incandescenţa relaţiilor, proeminenţa situaţiilor sociale. în Drept ca o linie e vorba despre o mamă, fostă prostituată, marcată pe viaţă de o diformitate fizică şi fiul ei, Paulie, gay, bolnav în fază terminală de SIDA, ce se reîntâlnesc, după o lungă perioadă de despărţire străduindu-se să regăsească calea comunicării afective, depăşindu-şi uscăciunea interioară în condiţiile dramatice ale unei situaţii-limită. Ca în foarte multe piese americane scrise în deceniile al saşelea şi al şaptelea ale secolului trecut, în Drept ca o linie se realizează o rafinată meditaţie asupra singurătăţii şi înstrăinării, sordidului, promiscuităţii şi mizeriei psihice la care sunt condamnaţi "dezmoşteniţii", adică "marginalii".
Luis Alfaro a conceput Drept ca o linie ca o piesă cu două personaje şi treisprezece scene, fiecare dintre acestea purtând un titlu emblematic. în spectacolul brăilean Radu Apostol a reţinut unsprezece secvenţe, perfect delimitate prin generice video, a multiplicat numărul personajelor în intenţia de a vizualiza zbaterile trupului şi spiritului măcinat de boală şi suprasolicitat de medicamente. Contaminarea cu limbajul specific filmului se dovedeşte