Prin 2000, m-am întîlnit cu profesorul Emil Iordache pe Calea Victoriei, în apropierea redacţiei. Nu-mi amintesc deloc de ce eram pe jos şi nu cu maşina - lucru cu totul neobişnuit la mine. Ştiu doar că era căldură mare. Caniculă, de-a dreptul. Asfaltul fierbea, se topea, scotea aburi ciudaţi, în plină zi. Lumina era atît de strălucitoare, încît totul în jur părea ca un film supraexpus, în care imaginile sînt arse. Nimeni pe stradă. Nimeni, nimeni. Cînd, mă trezesc, sub pălăria mea cu boruri mari, cu un zîmbet cald, dintr-o barbă încercată de căldură: profesorul nostru, Emil Iordache, cu care discutam în facultate vrute şi nevrute, întotdeauna pe holuri întunecate - şi, uneori, prea răcoroase. Nu l-am avut nici la curs, nici la seminar. Cu toate astea, am învăţat cîte ceva de la domnia sa. Documentat cu asupra de măsură, hîtru, mereu cu un aer conspirativ, doldora de poveşti fascinante, Emil Ionescu a fost o prezenţă discretă, dar foarte specială a sfîrşitului studenţiei mele. De cîte ori ne despărţeam, plecam cu ceva la care să meditez îndelung şi cu folos. În vara aceea, mi-a spus că-l va traduce pe Daniil Harms pentru Polirom. Era vorba despre Mi se spune capucin. Ştiam primul volum publicat la noi, cel din 1982, de la Junimea, tradus de Peianov, Un spectacol ratat. Îmi luase minţile. L-am citit, apoi, pe Harms, mai tîrziu, în traduceri nemţeşti şi franţuzeşti. "Greu", i-am spus, banal. "Greu", mi-a răspuns, respectîndu-mi tonul. Apele curgeau pe noi. Am înţeles, înainte să mă topesc de tot de căldură şi să mă evapor, că spiritul ludic şi în doi peri al lui Emil Ionescu se potriveşte cu spiritul deopotrivă jucăuş, nărăvaş, năstruşnic, inventiv, spumos, cumva codat al lui Harms. Un mare scriitor, cu un destin halucinant, cu un verb articulat în fraze şi în idei incredibile pentru anii 1920-1930, dar şi pentru astăzi, a fost recuperat, cu o mare parte a operei sale,