De câteva săptamâni, propunerile de reformă şi ajustare, unele temporare, a statului asistenţial sunt distorsionate în zone ale mass-media, bagatelizate de actori politici, zeflemisite de o specie ad-hoc de analişti politici şi basculate ritos de lideri sindicali.
Nu interesează pe nimeni că 20 de ani am fost victimele mirajului în masă de a consuma mult peste venituri şi că spectrul politic, indiferent de culoare, a tolerat vânzarea halucinogenelor sociale. Ceea ce observăm este o mobilizare, uneori la limita legii, a diverselor grupuri profesionale pentru a păstra statu-quo-ul. Astfel, toate grupurile se află într-o situaţie în care urmărirea egoistă şi raţională a propriului interes le va conduce iremediabil în situaţia cea mai defavorabilă, scenariul potenţial al impasului complet, soldat cu paralizie şi pierderi economice ale tuturor agenţilor economici.
Evident, oricine are o teorie a cauzelor evoluţiei statului asistenţial şi nu ne îndoim că frauda, ariile economice nefiscalizate, socializarea pierderilor unor agenţi privaţi, contractele publice neperformante, clientelismul politic contribuie fiecare în parte la marasmul economic general. Absenţa consensului provine de la întrebarea cine trebuie să suporte costurile nesăbuinţei de administrare până în prezent.
În acest punct, voi argumenta că din tabloul pestriţ al acestor proteste lipseşte adevărata victimă: generaţia viitoare asupra căreia vom plasa factura iresponsabilităţii actuale. Dacă societatea este un contract între generaţii, cu ce drept deciziile politice din prezent şi conservarea statu quo-lui vor apăsa asupra generaţiei următoare povara copleşitoare a unor cheltuieli sociale nesustenabile? În cazul amânării deciziei politice, scenariul unui nou împrumut (şi, ulterior, al creşterii ponderii datoriei publice din produsul intern brut la 60%) va avea drept consecinţă dublarea dato