Dacă aş spune chiar totul...
(în loc de prefaţă)
Nu ştiu de ce vreau să scriu o carte, dar simt, la fel ca atunci când lucrez la o piesă, că trebuie, că am nevoie s-o fac.
Spre deosebire de un scriitor, care creează în singurătate, în teatru suntem obligaţi să facem apel unii la alţii. Alţii depind de mine şi eu de ei, şi această relaţie îmi dă forţă. Ca regizor, nu ştiu exact care este rolul meu, ştiu doar că pasiunea mea face parte dintr-o căutare colectivă, în termeni poetici, că şi eu contribui ca focul să fie aprins. Lucrând în teatru şi având nevoie să fiu cu alţii (şi ce beneficiu ca, alături de ei, să mă simt mai puternic !), după un timp observ totuşi şi tendinţa opusă: o nevoie de singurătate. De câte ori am un răgaz, după o premieră, mă duc la cabana mea din pădure, în nordul statului New York, spre Canada. E construită din lemn, cu ferestre mari, prin care pomii îşi încolăcesc crengile deasupra patului meu. Tot ce văd când mă trezesc sunt frunze şi cer. Când mă retrag acolo, în liniştea desăvârşită, trăiesc un sentiment adânc de recunoştinţă şi uneori am dorinţa să-l împărtăşesc şi altora. Atunci realizez că mă caracterizează această dublă nevoie : să fiu şi singur, dar şi în contact cu alţii. Ideea de a scrie mi-a venit astfel firesc, respirând aerul pur al pădurii, simţindu-mă la fel de norocos să fiu acolo şi să fi avut cu o zi înainte o premieră la care am lucrat cu pasiune. Deşi fericit, ceva rămâne totuşi agitat înăuntru. Ca şi cum aş datora ceva cuiva. Altora? Mie însumi ? Intenţia de a scrie a pornit din aceste întrebări.
Parafrazându-l pe Brook, aş putea intitula această carte Amintiri imaginare sau mincinoase. De ce mincinoase?! Dacă vreau să înţeleg parcursul meu în timp, prima condiţie ar fi să fiu sincer cu mine însumi. Dar nu e atât de simplu : îmi e mult mai uşor să fiu sincer cu al
