Atmosfera, dar şi culisele celebrului Festival de Film de la Cannes. Cine vine la Cannes cu o zi înaintea deschiderii se simte asemenea oaspetelui - nu tocmai bine crescut - care ajunge la un prânz înaintea orei convenite cu gazda. În consecinţă, o găseşte cu şorţul la brâu şi cu masa încă „nearanjată”. În cazul nostru, nici nu ştii cum e mai bine: să vezi cum se construieşte decorul sau să faci în aşa fel încât să nimereşti în plină magie? Pentru că, înainte de toate, festivalul este şi o imensă punere în scenă.
Poate că, dacă nu eşti ziarist, e preferabil să nu asişti la urcarea, cu destul efort, a uriaşului panou, frontispiciul emblematic al sălii Lumiere; altfel spus, să nu o vezi cum se tot clatină silueta blondei cu coc, în efortul maşiniştilor de a o cocoţa sus de tot pe Monica Vitti, pentru că a ei este imaginea devenită afişul 2009, inspirat de filmul „Aventura“.
Cu 49 de ani în urmă, creaţia lui Antonioni era fluierată. Astăzi este restaurată, întinerită, omagiată. Între timp, lumea a învăţat, cât de cât, că cinematograful nu este de un singur fel. Dar să nu-mi pierd ideea.
Poate că nu este bine nici să urmăreşti plantarea florilor din specia Cannes, petunii ale căror culori au meritul că pot fi văzute şi noaptea, după cum explică domnul Xavier Peraldi, directorul Spaţiilor verzi ale oraşului. Nu există semne că s-ar fura, cum am constatat eu la mine, pe bd. Ion Mihalache (azi sunt, mâine dispar cu pământ cu tot).
Aici ar fi şi peste mână, ca să zic aşa: în zilele festivalului funcţionează un post de videoprotecţie unde ajung imaginile înregistrate de cele 230 de camere răspândite prin oraş. Evident, nu pentru paza petuniilor. Totuşi, în curând, pe aici va trece şi Bill Clinton.
De câţi bani, atâţia americani
Cât despre „cel mai celebru covor roşu din lume”, demitizarea l
