Timp de două săptămîni aţi putut citi, în Observator cultural, corespondenţe trimise de la Festivalul de Film de la Berlin de către colaboratorul nostru Mihai Fulger. România, care a avut cea mai consistentă prezenţă din istoria festivalului, n-a obţinut cele mai prestigioase trofee (să nu uităm că, la Berlin, Cristi Puiu şi Bogdan Mustaţă, în 2004 şi 2008, cu două scurtmetraje, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, şi, respectiv, O zi bună de plajă, obţineau Ursul de Aur). Situaţia de anul acesta de la Berlin n-ar trebui să fie un motiv de îngrijorare. În definitiv, credem că România cinematografică s-a aşezat mult mai bine în această ediţie a festivalului, chiar dacă nu în secţiunea oficială, ci în zona lungmetrajului. Într-un fel, Berlinala confirmă un regizor: Radu Jude, care, la primul lungmetraj, Cea mai fericită fată din lume, a premit Premiul Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă şi Eseu (C.I.C.A.E.) în secţiunea „Forum“. (Recunosc că am avut recent surpriza să constat că unul dintre scurtmetrajele sale, Lampa cu căciulă, era prilej de plăceri relaxate şi de hître evocări într-un cerc de prieteni, unde cinematografia era pasiune, şi nu profesie. Acei amici, cei mai mulţi lucrînd pe la firme de IT, îmi spuneau cît de impresionaţi au fost de Lampa cu căciulă, de acel drum al tatălui şi al copilului, cu televizorul învelit într-o pătură, spre atelierul de reparat de la oraş. „E tare, Jude ăsta! Cît de real e acel drum cu televizorul prin ploaie şi prin mocirlă!“, accentuau prietenii strînşi în acea seară în jurul unui pahar de vin.) Filmul lui Radu Jude, considerat de juriu „fermecător şi foarte antrenant“, mai deschide o tendinţă în cinematografia românească. E vorba de un abandon al referinţelor politice, al marilor teme istorice (deh, istoria întotdeauna apasă pe vieţile noastre mizerabile şi incapabile de reînnoire...). Cea mai f