Nu cred in coincidente, spuneam. Ma gindisem la Val Gheorghiu, il pomenisem adesea, mai intrebasem pe unul-altul despre el fara sa pot afla prea multe. Cind deodata, duminica seara, primesc un telefon de la "disparutul" pictor si scriitor. Tipic Val Gheorghiu. Ma suna ca sa ma anunte ca... nu a murit. Nu cred in coincidente. Saptamina trecuta, chiar le povesteam unor prieteni citeva momente cu Val Gheorghiu. Cum ne bitiiam fiecare pe cite un picior si schitam, din mina, o reverenta caraghioasa, atunci cind ne intilneam in contexte oficiale, pe la lansari de carte sau vernisaje; cum a scris el acum nici un an cum ca m-a sunat, iar eu patinam pe Siutghiol si nici ca-mi pasa de ce ramasese in Iasi, iar eu am replicat, intr-un articol, ca l-am visat lansindu-se, cu parapanta, de pe Hotelul Unirea, planind ca un vultur lenes pe deasupra orasului si disparind, in cele din urma, pe fereastra atelierului sau de pe Strada Armeana; cum m-am prostit eu la lansarea cartii sale Omul din gard si am povestit atractia lui fiu-miu (care pe atunci avea cam 3 luni) pentru acel obiect elegant si am si explicat de ce, scotind din geanta o zornaitoare cu Tweety, care avea exact culoarea cartii, si in tot timpul cit am vorbit Val Gheorghiu a zornait zornaitoarea. Si altele, pe care nu le mai pomenesc aici. In fine, intr-un alt context ii evocam seria de portrete ale marilor scriitori, dintre care James Joyce si Virginia Woolf mi se infipsesera in minte. Un coleg care se pricepe folosea chiar cuvintul "capodopera". Adevarul este ca incepuse sa-mi lipseasca Val Gheorghiu. Nu-i mai intilneam silueta rectilinie pe strazile Iasului, nu mai primeam, din cind in cind, cite un telefon de control, care sa ma invite la o mica discutie, in atelier, la un pahar de carcalete sau o cescuta de cafea si nici nu-i mai gaseam tabletele sclipitoare in pagina de opinii a "Ziarului de Iasi"; din 2006, timp de