...nu se ride chiar in hohote, in aceste proze, e o receptare voios-amara, un suris si o privire complice spre cititor. Intr-un mai vechi comentariu la o carte a lui Catalin Mihuleac constatam faptul - extras din prozele sale - ca absurdul este conditia noastra naturala, iar firescul - exceptia. Nu altfel se intimpla in (relativ) recentele Zece povestiri multilateral dezvoltate, dintre care una - Clara de Cotnari - i-a adus autorului un nesperat sejur in Franta. Mai exact, Ambasada Cehiei de la Paris a organizat un colocviu: "Literatura tarilor din Europa centrala si de est, pe ruinele comunismului", unde, alaturi de un ceh, cu croat si un slovac, l-au vrut si pe Mihuleac-ul iesean. Povestea acestei escapade literare, spusa de insusi beneficiarul, o puteti citi in "Cronica veche", chiar saptamina viitoare, n-am sa-i rapesc eu, aici, farmecul relatarii. Sa observ doar ca, in sfirsit, Mihuleac intra in spatiul Schengen, cu mult inaintea patriei-muma (si fara nici o opozitie din partea lui musiu Sárkozy), dar cu mult dupa confratii sai ieseni, de-alde Dan Lungu, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, care penetreaza de vreo zece ani - gata s-o lase bortoasa - Europa literara. Destul de nesimtita, pina in '89, la frustrarile Estului comunist-dictatorial, Europa - si Franta, indeosebi - le ofera din cind in cind spatiu de consolare suferinzilor ex-centrici, care isi spun, la umbra Turnului Eiffel, oful. Ceea ce atrage, presupun, este insolitul acestor scrieri, exotismul pe care il aduc, ca altadata cele O mie si una de nopti sau, mai incoace, literatura sud-americana, cu dictatorii si "povestile" ei incredibile. Fata de alti naratori, care privesc inapoi cu minie, Catalin Mihuleac a adoptat cealalta formula (perversa): "Sa ne despartim de trecut rizind!". Ei bine, nu se ride chiar in hohote, in aceste proze, e o receptare voios-amara, un suris si o privire complice spr