Reconcilierea nu înseamnă că toţi trebuie să fie de acord cu guvernul şi cu preşedintele.

Ce este reconcilierea de care se face atâta caz astăzi? O scenă de film istoric prost, în care liderii partidelor se aruncă la picioarele tronului prezidenţial, smulgându-şi părul, vărsând lacrimi şi cerşind îndurare? Iar preşedintele, în augusta-i mărinimie, să-i pună, pe rând, să-i sărute degetul inelat, în semn de căinţă şi iertare, după care să-i dojenească, spunându-le că acolo unde le stau picioarele le va sta şi capul, de vor mai cuteza a gândi la hiclenii?

Sau e o scenă dintr-un film cu gangsteri, în care familiile rivale îşi reîmpart cartierele, cu armele pe masă, după un război soldat cu morţi de ambele părţi? Ori, poate, finalul din piesa „O scrisoare pierdută", cu fanfară, poliţai, popor şi feţe fericite? Că doar toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti.

Ei bine, reconcilierea nu este o poveste cu învingători şi învinşi. Şi nici un soi de panaramă naţională. Ci un parteneriat între lideri şi partide, având fiecare în spate voturi, susţinând valori şi promovând interese, adesea contrare.

Voturile pentru Băsescu, pentru Geoană, pentru Antonescu, pentru Gigi Becali sau Ninel Potârcă sunt la fel de bune. Niciunul nu se află de partea greşită a istoriei sau a democraţiei. Şi niciunul dintre interesele aflate în spatele acestor opţiuni nu este ilegitim. Şeful statului, ca mediator în societate şi între puterile statului, este dator să caute o formulă care să mulţumească o majoritate. Nu vor putea fi toţi mulţumiţi şi de aceea există opoziţie, care într-o bună zi va deveni putere.

Reconcilierea nu se face în discuţii purtate pe ascuns sau cu telefoane la miez de noapte. Şi nici prin spargerea partidelor politice, ci prin respectul arătat lor - şi, în consecinţă, alegătorilor acestora.

Reconcilierea nu înseamnă că toţi trebuie să f