Televiziunea ne-a prezentat deunăzi scene îndrăgite de la Mondialele din ‘94, găzduite de America. Secvenţele aminteau cea mai bună comportare a tricolorilor din istoria fotbalului nostru. Retrospectiva adia nostalgie şi mândrie rănită de prezentul debil. Era ca şi când ai răsfoi cartea de istorie oprindu-te la bătălia de la Mărăşeşti ca să uiţi umilinţele şi compromisurile ulterioare.
Într-adevăr, fotbalul românesc e inconsistent. Naţionala gâfâie în preliminariile CM, Cupele europene ne rezervă zonele periferice. Ne zbatem prin cotloane cu doar doi magnifici, Mutu şi Chivu, cu formaţiile bucureştene, cândva redutabile, bramburite financiar şi organizatoric, cu antrenori microscopici dibuiţi prin Il Calcio.
Tribunele sunt golaşe, galeriile dure, garnisite cu huligani care fac legea. Scot capul formaţii insolite, precum Unirea Urziceni, ruşinând grupările tradiţionale aşa cum un tocilar venit de la ţară se impune într-o clasă de papiţoi aduşi la şcoală cu maşina mică. Încântându-ne în *94, generaţia de aur a rămas totuşi datoare.
Doar Dan Petrescu este implicat serios pe o bancă tehnică. Lupescu, Belodedici şi Prunea ruginesc prin birouri. Acum ne agăţăm nădejdile de Răzvan Lucescu. Deţine toate datele ca să răzbească: n-a fost fotbalist mare, e deştept, ambiţios şi educat. Herrera, Pişti Covaci, Lippi, Mourinho, Ferguson şi Guy Roux sunt tot atâtea pilde.
