Melancolia este o stare. Mai mult decît atît, este un fel de a fi. Apare şi dispare, se manifestă sau nu, ea este însă mereu acolo, în fiinţa melancolicului, şi îi subminează fiecare trăire, fiecare gest, fiecare vorbă. Este ca o privire dilatată, atunci cînd ceilalţi doar ochesc un aspect particular al realităţii. Este o conştiinţă sporită, un mod de a înţelege toate cîte se întîmplă în profunzimea lor, mergînd dincolo de aparenţe, de suprafaţă. Este privirea care străbate ţesătura lumii şi vede desenul din spatele covorului. Melancolicul vede răul din ceea ce e bun şi binele din ceea ce e rău. Este asemenea unui har, dar totodată este şi o boală, în măsura în care te îndepărtează de normă, de ceea ce numim simţ comun al realităţii şi nu te lasă să ai bucuriile simple ale celorlalţi. Melancolicul este aici şi, deopotrivă, în altă parte. Locul lui este planeta numită Melancholia, care dă tîrcoale Pămîntului, îl ocoleşte, dar, în cele din urmă, ca şi cum ar fi atrasă irezistibil de acesta, se abate asupra lui, lovindu-l din plin.
Justine se căsătoreşte. Ai spune că este fericită. Cel puţin aşa ne face să credem bucuria celorlalţi. Fericirea ei este fericirea altora. Încet-încet însă, privirea lui Justine îşi pierde din mobilitate, devine tot mai fixă. Ţinteşte către ceva aflat dincolo de evenimenţial, dincolo de aparenţa uşuratică a unei petreceri de căsătorie. Viaţa ei este în altă parte. Prima parte a filmului tocmai aceasta este: un switch admirabil surprins de camera de filmat a lui von Trier, aflată în continuă mişcare, gata să surprindă şi cel mai mărunt, în aparenţă, gest al personajelor sale. În fond, întregul film este concentrat în jurul transformării personajului Justine, fiind povestea regăsirii sinelui autentic. Transformarea este înceată, dar sigură, aşa cum este şi traiectoria planetei Melancholia. Asemenea astrului, Justine se a
