În urmă cu aproape nouă ani, prin vară, noua putere instalată după alegerile de la finele lui 1996 pregătea cu mare tam-tam ceea ce ar fi trebuit să reprezinte confirmarea majoră a legitimităţii sale: intrarea în NATO.
O companie zgomotoasă a purtat caravane de politicieni şi ziarişti prin principalele capitale europene într-o încercare de sensibilizare a guvernelor acestora în favoarea alăturării României la cei trei candidaţi practic acreditaţi - Polonia, Cehia şi Ungaria. Era, dacă vreţi, pariul dlui preşedinte Constantinescu cu electoratul, care ar fi deschis calea investiţiilor străini masive într-o ţară ce ar fi urmat să se afle sub umbrela protectoare a Alianţei Nordatlantice.
Spre surpriza dureroasă a tuturor celor prezenţi la summit-ul de la Madrid, veto-ul american a blocat accesul României şi al Slovaciei, amânate pentru următorul val.
Pentru a mai îndulci, într-un fel, dezamăgirea încercată de opinia publică românească, preşedintele Clinton a făcut o vizită scurtă la Bucureşti, pentru a ne încredinţa că rămânem în continuare parteneri.
Ce s-a întâmplat săptămâna trecută mi-a readus în memorie acest episod. Raportul de ţară al comisarilor de la Bruxelles mi se pare o repetiţie a întâmplării din urmă cu nouă ani. Un refuz, mascat de promisiunea că dacă vom reuşi să depăşim ultimele condiţii, s-ar putea să rămânem în cursa pentru 2007. La fel ca şi Clinton, Barrosso şi Rehn s-au repezit în aceeaşi seară la Bucureşti, pentru a linişti spiritele şi pentru a reitera ideea că nimic nu este încă tranşat şi că de-acum depinde doar de noi ca să putem să ne atingem obiectivul.
Nu voi mai insista aici asupra inconsecvenţelor de program şi acţiune ale forului european şi nici de apetenţa tot mai scăzută a populaţiei faţă de lărgire. Aş vrea să spun doar că n-am fi ajuns într-o astfel de situaţie dacă vreme de un an şi jumătate nu ne-am f
