Tema pe care o pune în discuţie Daniel Altman este jocul de interese din Orientul Mijlociu şi evoluţia acestui joc în concordanţă cu evoluţia acordurilor economice.
De la preocupările Statelor Unite în Orientul Mijlociu la acţiunile de facto, se întrezăresc diferenţe care fac loc intervenţiilor altor actori de seamă la nivel mondial. Evoluţia legăturilor celor două părţi este una descendentă (importurile de petrol, gaze naturale ş.a.), dar acelaşi scenariu, deşi la alte proporţii, se întâmplă şi în cazul Uniunea Europeană-Orientul Mijlociu.
Noii actori în acest spaţiu, state din Asia de Sud-Est, se afirmă din ce în ce mai mult prin importuri (petrol, gaze naturale) şi interese comerciale în Canalul Suez – subiect interesant şi pentru regiunea Mării Roşii şi statele din Nordul Europei. Între actori, China este un exemplu strălucit, importurile din Orientul Mijlociu triplându-se între 2007-2011.
Ceea ce nu îndepărtează Statele Unite de această zonă sunt, în general, interesele politice, interese care au mizat pe menţinerea relaţiilor comerciale (procentual, acestea au crescut de la 3% la 4,9% între 2000-2012). Deşi există oferte mai bune sau cel puţin la fel de bune pentru statul american şi deşi acestea nu sunt mai mari decât interesele Uniunii Europene şi Asiei, interesele pe care le are în regiune rămân un fapt, pe care reprezentanţii Statelor Unite îl accentuează de câte ori au ocazia.
Este încă incert ce ţine departe de o implicare mai mare actori precum China, Japonia, U.E., sau cel puţin de o implicare recunoscută – natura ne-interevenţionistă? câştiguri prea mici? Rămâne de văzut şi cât va mai ţine interesul american pentru această zonă, influenţa pe viitor a războaielor şi frustrării acumulate în acest „butoi cu pulbere” şi cât se vor ţine departe statele din vecinătate de a forma o „coaliţie de parteneri pentru pace”.
Cite
