În actuala configuraţie politică, Partidul Democrat ocupă un loc aparte. Este, din capul locului, poate cel mai disciplinat partid, în care ierarhia e ierarhie şi şefii şefi.

Acestora li se acordă tot respectul, chiar dacă autoritatea lor se bazează pe delegaţie. Tăria acestui partid stă în capacitatea organizatorică şi în rigoarea moştenită, parcă, de la defunctul partid comunist. În timp ce în mai toate celelalte formaţiuni viaţa de partid se confundă mai degrabă cu cenaclurile literare, aici ea are parametri foarte exacţi. Activul e hiperactiv, instructajele se desfăşoară punctual, responsabilităţile sunt clar delimitate. Dacă politicienii noştri ar purta uniforme, atunci cele ale democraţilor ar fi cele mai spectaculoase şi mai regulamentare dintre toate. Iar demersul de fiecare zi, cel mai productiv. Pentru că în timp ce la PSD lumea aşteaptă să se întâmple minuni ca în răstimpul 97-2000, când revenirea s-a produs pe fondul incoerenţei totale a Puterii de atunci, consemnându-se în false conflicte de generaţie, iar la liberali aripile tradiţionale cresc la loc după fiecare decupare istorică, în timp ce PRM-ul se confruntă cu efectele vocale mult mai atractive ale PNG-ului lui Becali, în dauna celor tradiţionale proprii, iar UDMR-ul urmăreşte să reziste în faţa asaltului formaţiunilor-alternativă, induse de secui şi de Tokes, la democraţi se lucrează în tăcere la consolidarea unui postament de încredere publică de care să nu mai poată fi dat jos.

Marea problemă a democraţilor este însă faptul că pentru a putea dura, postamentul trebuie să înghită ceva. Sau pe cineva. Jertfa care poate face durabil partidul e una singură: Traian Băsescu. Fără el, democraţii sunt ca un copac cu aparenţe viguroase, dar cu rădăcini şubrede. Partidul Democrat este, în cea mai sugestivă măsură, prototipul de „partid captiv”. Legătura dintre el şi Traian Băsescu este de-a dr