Cuvîntul vorbit si cel scris
La 22 de ani de la moartea lui prematură, Ovidiu Cotrus este, pentru lumea noastră culturală, ca si atunci cînd trăia în ea, un personaj legendar: fascinatia celor ce l-au cunoscut e inalterabilă, si pe bună dreptate. Că mai mult se vorbeste despre el decît se scrie - tine cumva de linia unui destin, prelungită în posteritate. El însusi a scris doar două cărti - una pe care a mai apucat să o vadă, în ultimele zile agonice, Opera lui Mateiu I. Caragiale, alta postumă, Meditatii critice, 1983 - si publicistică risipită prin pagini de reviste. Ultimul număr al revistei ORIZONT, 6, îi e în mare parte consacrat lui Ovidiu Cotrus - act literar important, căci generatiile tinere, care cunosc doar legenda orală si mica bibliografie, ajunsă de referintă în universităti, au posibilitatea să afle, de la sursele cele mai sigure, adevărul despre complexitatea si frumusetea (ei, da) unui personaj cu totul aparte în literele române si despre motivele supravietuirii sale spirituale. Toate textele despre Ovidiu Cotrus din orizontul lui 1999 sînt fatetele unei prisme ce descompune lumina lui în curcubee. O editie care să adune laolaltă tot ce a lăsat scris eseistul si criticul literar, precum si mărturii si interpretări critice de felul celor din Orizont, s-ar cuveni alcătuită. Iar din această editie n-ar putea să lipsească interviul pe care Nicolae Prelipceanu i l-a luat în 1977, în spital, cînd zilele bolnavului erau deja numărate. Titlul lui: Moartea mi-a dat întruna tîrcoale. Trebuie neapărat citit. Nici nu stim ce să alegem pentru a prezenta aici extraordinarul document literar si uman, pornind de la care se poate scrie un poem, o nuvelă, un studiu psihologic, o exegeză... Fiindcă ne temem să nu dăm o nuantă prea emotională (lui nu i-ar fi plăcut), ne rezumăm la cîteva pasaje de interes strict literar. Întîi, părerea lui Ov
