În ziua de joi, 9 aprilie 2009, o coloană oficială formată din şase maşini trecea graniţa României pe la Albiţa. Coloana aducea la Bucureşti pe ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, şi ministrul consilier, Ioan Gaboreanu, declaraţi cu o zi înainte personae non gratae de către autorităţile de la Chişinău. Pe 24 aprilie, după o imundă campanie de presă, autorităţile R. Moldova aunţă că nu acceptă noua nominalizare, în persoana diplomatului Mihnea Constantinescu, propusă de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru funcţia de ambasador.
În această amosferă de război rece, cu ziarişti expulzaţi şi vize pentru cetăţenii români impuse de autorităţile de la Chişinău, România participă, totuşi, la lansarea Parteneriatului Estic, pe 7 mai, la Praga. Un instrument destinat să aprofundeze cooperarea UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, R. Moldova, Ucraina.
Cronica unui eşec anunţat
Nu a fost singura problemă a acestui instrument de politică externă a UE. Au existat de la început discuţii între „noua” şi „vechea Europă”, cum ar fi spus Donald Rumsfeld. Discuţiile iniţiale s-au blocat inclusiv la terminologie, primii dorind să denumească cele ţase state drept „ţări europene”, ceilalţi drept „ţările estice ale Europei”. Era de fapt o contradicţie mai adâncă, nesoluţionată niciodată până la capăt, între cei care vedeau acest instrument ca un mecanism de civilizare şi cooperare cu statele din vecinătatea Europei, dar nu de integrare – „everything but institutions”, cum avea să declare însuşi Barroso - şi cei care sperau că acest instrument urma să aducă statele membre în UE. A prevalat, de fapt, prima opţine, căci acestor state nu li s-a oferit niciodată vreo perspectivă clară de aderare, iar Acordurile de Asociere pregătite pentru ele, în eventualitatea semnării lor, nu garantau – precum în cazul Balcanilor de Vest – integrarea
