"Povestirea unui câine frumos e povestirea tuturor câinilor; a câinilor părăsiţi, izgoniţi, pribegi din oraşe şi sate, bătuţi, bolnavi, ocărâţi, fără familie, fără ţărână, cu aversiune faţă de un animal care nu se mănâncă şi nu cântă.
Şi nu e nevoie ca un câine să fie lup, mops, dobermann, spit, griffon ca să merite o atenţie respectuoasă. Toţi câinii sunt câini, de neam şi de ne-neam, şi cei mai de preţ îs câinii boemi, fără vatră, fără patrie, fără ogradă." ("Câinele" de Tudor Arghezi)
În inimile noastre trebuie să facem loc şi dragostei pentru animale, acele creaturi inocente care sunt capabile să-ţi ofere dragoste fără a cere nimic în schimb.
Te uiţi în ochii umezi şi blânzi ai unui câine părăsit care te priveşte cu afecţiune şi loialitate, te înţelege, dar tu nu cauţi să-l înţelegi. Te imploră din priviri "Ia-mă acasă", dar tu crezi că este doar înfometat. Nu, câinii nu-şi doresc doar mâncare, ci şi afecţiune.
Te apropii de el şi îl mângâi, îi oferi ceva de mâncare pentru a-i câştiga încrederea. La început timid, apoi din ce în ce mai voios îşi scutură codiţa şi linge mâinile care l-au hrănit. E atât de fericit! Îl iei în braţe şi el crede că şi-a găsit în sfârşit un camin. Maşina parcată câţiva metri mai departe aşteaptă cu uşile larg deschise noul membru al familiei. Demarează în trombă şi pare că se îndreaptă spre noua casă. Cât de naiv! Maşina se opreşte în faţa unor porţi mari, undeva la periferie. Căţelul părăseşte sfios maşina şi este împins dincolo de porţile grele de metal care se închid zgomotos în urma lui. Un gând sinistru îl trezeşte la realitate. A fost prea credul şi acum se află într-un adăpost pentru animale, un loc lipsit de speranţă, uitat parcă şi de Dumnezeu. Prima noapte nu poate să închidă un ochi; nu ştie cum a putut să fie atât de naiv să se încreadă într-un necunoscut. Ceilalţi îl ignoră, oare