Andrei, fiul cel mare al lui Adrian Năstase, mărturisea, cu o voce sugrumată, în emisiunea lui Gâdea, că nu mai poate intra în camera în care tatăl său a încercat să-şi curme viaţa. Camera în care s-a tras. Camera cu glonţ. Îl înţeleg mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Aveam exact vârsta lui Andrei, când tata, doborât de o societate nedreaptă şi agresivă îmi transmitea, printr-o scrisoare, povara de a duce eu mai departe ceea ce el nu mai izbutea. În cazul tatei, tragedia a mers până la capăt. Nici eu, în anii care au urmat, n-am mai putut intra în acea cameră. Mă întorc la copiii familiei Năstase. Am făcut-o şi-ntr-o emisiune de televiziune, o fac şi acum. Transmit toată admiraţia mea Danei Năstase care şi-a educat frumos cei doi băieţi. Presupun că tatăl copiilor, Adrian Năstase, a avut mai puţin răgaz s-o facă. E fiica unor demnitari, nu i-a lipsit niciodată nimic şi totuşi a transmis modestie, bun simţ, într-o lume în care fii de ghiolbani ajunşi împroşcă tot, murdăresc tot, convinşi că banul îngăduie orice mârlănie iar averea îţi dă libertatea să urinezi pe univers.
Am discutat telefonic, în dimineaţa zilei în care Andrei avea să facă, seara, mărturisirile legate de tatăl său, cu un prieten stabilit definitiv în Danemarca. Şi el şi soţia lui, Carmen, sunt profesori. Nu mai au pe nimeni aici. Toţi ai lor sunt morţi. Le-au rămas ceva prieteni, nişte amintiri, unele dureroase, altele dezgustătoare, dovadă că şi-au jurat să nu se mai întoarcă niciodată în ţara în care s-au născut. Mi-au mai spus asta şi de fiecare dată am încercat să-i corectez. I-am invitat în concediu la Sângeru. Le-am povestit că muzeul pietrelor cioplite de ţărani, donaţia mea pentru zona în care m-am născut a început să fie vizitat. Nu, nu mai pot suporta să vină în ţara care a devenit, pentru ei, irespirabilă. Moral, spune el, ţara noastră a murit. M-am gândit, urmărind sea