Dej tipa ca nu are cum sa-i dea medalia lui Ceausescu, intrucit "mai are de invatat" si "partidul nu se poate juca, iresponsabil, cu decoratiile". "Amicitia" pare, ca atare, iremediabil compromisa. Cind intrebam, in copilarie si adolescenta (furios pe interminabilele "plenare", "congrese" si "vizite de lucru" care ucideau atunci minimul timp de emisie al televiziunii nationale, inghitind salbatic orice posibilitate pentru noi de a vedea desene animate - oricit de scurte -, fotbal - oricit de slab - sau filme - oricit de proaste), cine l-a pus pe agramatul de Nicolae Ceausescu sef de stat, mi se raspundea invariabil, cu o anumita resemnare dramatica in glas, "Gheorghe Gheorghiu-Dej". Dezvoltasem, prin urmare, o ura furibunda pentru predecesorul titanului scornicestian, predecesor a carui figura, culmea, nici n-o stiam, chipul lui fiind greu de gasit, daca va amintiti, chiar si in manualele scolare de istorie. Dej (cel care "bagase spaima-n burgheji", dupa cum ne lasa sa intelegem un vechi slogan muncitoresc) devenise pentru mine tartorul suprem - mai vinovat decit Ceausescu -, responsabilul prin excelenta pentru mizeria totala a anilor optzeci. Prietenia celor doi lideri bolsevici mi se parea un exces malefic al istoriei autohtone, si asa - stiam foarte bine - suficient de nefasta in majoritatea planurilor ei de desfasurare. Dupa Revolutie, informatiile privitoare la "amicitia" in chestiune s-au mai nuantat, insa documentul care a distrus complet acest mit comunist este cartea de memorii a lui Paul Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej, aparuta pentru prima data in 1994 si reluata, recent, la Editura Curtea Veche, in colectia "Istoria timpului prezent", sub ingrijirea Laviniei Betea. Autorul a murit intre timp. Fost strungar (comunist inca din anii patruzeci), el a activat, dupa 1945, la nivele inalte, in UTM, ajungind, in 1950, seful de cabinet al primului om din Roma