George Banu ne spune, în nişte minunate "fragmente despre odihnă" publicate în recentul număr din Lettre Internationale, că "Brook a realizat importanţa odihnei privind fără să vrea un animal bine instalat pe fundul său. Odihnă prin reconectarea la energiile pămîntului, ale cosmosului ori ale propriei fiinţe". Subscriu. Este ceea ce m-a fascinat de multă vreme la Bigy, cîinele nostru: are ăsta o artă de a se aşeza cu totul şi întru totul în odihna lui, profund şi diafan în acelaşi timp, că stau minute în şir să mă uit la el cu admiraţie, dar şi cu invidie de om al muncii în faţa răsfăţaţilor sorţii! Se uită şi el la mine, direct în ochi, dar nu înţelege ce mă frămîntă. După care soţia mea clatină invariabil din cap că "animalele astea sînt mai inteligente decît oamenii" şi mergem fiecare, cu un oftat, în treburile noastre.

"Abuzul de activitate e semnul lipsei de afectivitate" - spunea Jankelevitch. "Şi al neliniştii în faţa singurătăţii" - adaugă Banu. Şi mai spune că "cel care-şi multiplică activităţile se teme de întîlnirea cu sine însuşi către care tinde orice repaos". Probabil. Şi încă ceva: parcă ne-ar fi ruşine să nu ne surprindă cineva odihna, parcă ar fi cea mai păcătoasă dintre plăceri. Nu ştiu cine a băgat în cap oamenilor povestea asta cu păcatul originar, dar de atunci s-ar zice că se simt vinovaţi dacă nu muncesc - iar în pauze îşi trag sufletul după muncă sau se pregătesc de muncă. Or, după cum spune acelaşi George Banu, "suprema odihnă este exerciţiul inutilităţii". Nu ştiu de unde ştie Bigy lucrul acesta, dar nu am descoperit niciodată în ochii lui nici o urmă de culpabilitate şi nici o ezitare în mişcările sale de a se deda întru totul odihnei atunci cînd e să fie. Cred că asta ne şi fascinează la el: este întruparea unei lumi ne-păcătoase şi care, în consecinţă, nu se frămîntă pentru a fi iertată de alţii sau pentru a se uita pe sine. (Î