Cea mai medaliată maratonistă a României îşi doreşte să-şi facă retragerea în ţară, cu o participare la un campionat naţional.
La vîrsta de 39 de ani, Lidia Şimon continuă să se antreneze în Boulder, statul Colorado. În fiecare dimineaţă, la ora 8:00, iese şi aleargă cel puţin 20 de kilometri pe trasele din jurul oraşului aflat la 2.000 metri altitudine.
Nu a sărit peşte şedinţa de pregătire nici ieri, ziua în care a participat la ceremonia organizată în cinstea includerii ei în Hall of Fame-ul alergătorilor de cursă lungă din statul Colorado.
- Lidia, cum ai primit această distincţie?
- La început a fost un şoc deoarece ştiu cît de greu e să aleagă un sportiv care a reprezentat întotdeauna în concursuri o altă ţară decît Statele Unite ale Americii. Este o onoare pentru mine. Dar în acelaşi timp şi o mare tristeţe...
- De ce!?
- Pentru că din ţară nimeni nu m-a felicitat, deşi au ştiut de acest lucru.
- Tu ce faci, te mai antrenezi sau te-ai retras?
- De antrenat mă antrenez în continuare. Voi alerga toată viaţa indiferent de ceea ce voi decide în legătură cu viitorul meu.
- Dar vei rămîne în sportul de performanţă?
- Îmi doresc ca trecerea să aibă loc treptat, să fie una mai puţin dureroasă. Va exista o continuare...
- Adică...
- Nu am renunţat să particip la competiţii. Alerg la curse pe distanţe de 12 kilometri, la semimaratoane... Îmi doresc însă foarte mult ca retragerea oficială să o organizez în România, să fie ceva frumos, cu participarea mea la un campionat naţional, dar nu cred că se va întîmpla asta.
- De ce?
- Pentru că momentul în care mă voi decide să mă retrag definitiv trebuie să fie alegerea mea şi nu a federaţiei sau a clubului, care oricum au renunţat la mine. Eu acum nu mai reprezint pe nimeni. Îmi pare rău să constat că în ţară, sportivii ca mine, care au făcut ceva,
