Şi-ar fi susţinut Leonardo da Vinci doctoratul dacă ar fi trăit în ziua de azi? Cu siguranţă că da: teza era deja scrisă sub forma tratatului despre pictură. Şi ar mai fi avut şi alte idei...

Discuţiile în jurul doctoratelor în ziua de azi aprind spiritele universitare şi pun obsesiv întrebări asupra a ceea ce vrea să însemne doctoratul profesional. Par aceste discuţii, pe alocuri, dialoguri colorate între personaje opace, căpătînd adesea accente de ceartă a universaliilor. Nu este un exerciţiu uşor să accepţi criteriile de valoare ale domeniului aflat la aceeaşi masă, dar într-un alt colţ. Acolo, în mod cert, supa este mai rece.

Iată că există la ora actuală în România, în desfăşurare, un proiect de organizare a tuturor şcolilor doctorale, o încercare de elaborare a unui cod general valabil pentru toţi conducătorii de doctorate şi implicit pentru toţi doctoranzii. Un asemenea arbitraj lucid aminteşte de respectul reciproc între domenii, aminteşte de performanţă, vizibilitate, corectitudine. Criteriul cel mai important într-o asemenea întreprindere ar fi o valoare comună pe care toate domeniile o visează: excelenţa (în forma ei extinsă – calitatea).

Modelul de organizare actual al majorităţii universităţilor din România este modelul Bologna. Conform acestuia, la nivel universitar funcţioneză trei cicluri de şcolarizare: tînărul student devine licenţiat în trei ani, frecventează masterul în doi şi după ce se înscrie la doctorat, dacă rămîne inspirat şi corect, îşi poate susţine teza în public după trei ani. Ar fi cam opt ani de studii în care ai şansa să fii numit student, timp în care îţi ascuţi simţurile, devii eficient, pe alocuri ascultător, neobosit şi nu de uţine ori blazat. Chiria, viaţa de cămin, masa, micile cheltuieli imprevizibile, abonamentul la mobil, aglomeraţia, aparenţa haotică sînt nelipsite. Altfel, libertăţile se ţin lanţ: ai